luni, 29 iulie 2013

Tirada inocenților VI



-         -  A., unde te-ai dus ? Esti cu mine, A., totul este in regula, intoarce-te, spune-mi, ma crezi ? Ma crezi ca nu esti singura ?
-             ....  
       Te cred. Sunt aici. Doar. Am imaginea asta. Sunt eu si cu inca cineva – nu pot sa-mi dau seama – intr-un loc inchis, alb – ba nu, e gri – e in nuante de cenusiu, caci toate culorile au palit de mult in lumea despre care iti vorbesc... iar eu stau culcata pe jos, rezemata de tepi precum bare ale unui gard de fier ce ma imprejmuieste. Iar ea este de partea cealalta a gardului se intinde spre mine in fiecare dimineata si ma hraneste cu mainile ei, caci suntem singurele ramase aici, ma hraneste ca pe un invalid, caci se pare ca mi-am pierdut vlaga demult, ma hraneste cu lingurita – unicul obiect material pe care am sansa sa-l vad aici.
Acel betigas argintiu curbat la un capat si care se indoaie la fiecare miscare a capului meu cand ma oglindesc in el – dar nu, nu sunt eu cea care se indoaie, nu lingura – nici ea - ci ea – ea, reflexia mea de cealalta parte a gardului – si e vie, si e matura... si cu mult mai puternica ca mine...
Eu sunt mica, ingramadita precum sacul de oase ce am ajuns, lasata sa zac intr-o rochie alba patata de mancarea ce nu reuseste sa intre in mine si imi iese prin toate gaurile corpului, prin pori, prin ochi – de peste tot – odata fortata inauntru de obiectul acela greu, de metal, ce isi face loc inauntru parca pentru a scormoni inauntrul meu cu brutalitate si foame, si nu pentru a ma ajuta ; iar ea e mare, mare si curata – singurul sentiment pe care il pot formula in legatura cu ea - curata... ca o statuie mareata de marmura alba al carei zambet fals a intepenit pe chipul ce ma sperie... pe chipul meu, inchis in al ei... o statuie ce se intinde spre mine sa ma hraneasca, iar capul si oasele, si toate venele mele ce ma dor par asa deoarece imi sunt toate stranse si innodate in fire legate la perfuziile de viata ce doar ea poate sa mi le umple, si asta doar daca vrea, intr-un gest ce se vrea de mila si profunda compasiune. Si desi sunt ingrijita si nelasata de izbeliste in locul fara de colturi si culori – in locul fara de nume, fara de inceput si fara de capat, fara de timp si fara de substanta vie sa curga prin el, fara de zgomot sau curbe – doar suprafete de cenusiu, suprafete de mort, de incremenit peste tot in jurul meu – de papusa de piatra de cealalta parte a « patutului meu cu gratii » , nu stiu de ce – am sentimentul ca sunt violata pe dinauntru, iar cu fiecare miscare a ei venita sa-mi aline golul din stomac, intregul corp mi se incordeaza si bubuitul inimii venita tocmai in gat ca un semn de avertizare, cu o frica paralizanta fata de pericolul strainei, risca sa ma lase fara de aer de fiecare data... Iar eu am nevoie mai multa de aer decat de hrana ei murdara, (i)materiala.

Diluare :

Cand pustietatea ajunge sa fie insuportabila in cusca mea fara de gratii, fara de ingradire, fara tortionar – incep sa ii ametesc pe toti, sa ii incremenesc in ura mea, si – astfel imobilizata pe strazi, pe drumuri izolate, in blocuri aglomerate sau in somnul ei fara de gust – imbrac lumea in negru, azvarl panglici de doliu la ochii ei cascati de surprindere si o strang – ah, o strang tare – o strang pana in adancul fibrelor ei, pana ii plesnesc nervii, pana ochii i se prefac in apa, iar intelegerea faptului la care a fost supusa si teroarea constientizarii acelei pierderi incepe sa curga din ei precum o apa nesfarsita ... pana o doare. Caci daca eu am sa mor, am sa-i leg pe toti la ochi cu negru, sa nu se mai uite la mine, sa nu (ma) mai vada – iar panglicile toate sa se innoade intre ele, sa ii ridice sus in aer, acolo unde au pretins atata timp ca au vrut sa ajunge sa zboare, si sa ii spanzure de nori.

Caci de eu am sa mor, am sa orbesc toata lumea asta, am sa o leg la ochi si am s-o spanzur cu propria vedere, cu propria viziune a acestui pamant, cu propria nonculoare a sentimentelor ei – a nesentimentelor venite si ramase pentru cenusiu pentru totdeauna. Si dupa ce am s-o ucid, am s-o readuc la viata, doar ca s-o las apoi sa traiasca mai departe in frustrare, intrebatoare pentru totdeauna si flamanda dupa singura simtire adevarata pe care au avut-o vreodata in viata lor si pe care i-am facut sa o uite – momentul in care eu i-am omorat.
 Si i-am trimis inapoi pentru ca, dincolo – in moarte – compania lor era chiar mai rece, mai insuportabila si nu aveam nevoie de ea. Ma desprind cu fericire. De ei... traiasca dara. Vii si morti intr-un trup de pamant in care nu stiu a creste sanatoase sentimente pe maracinile vesnice ale non-vietii lor, non-sufletului, non-existentei.

duminică, 28 iulie 2013

State of mind - state of world - zero.



Daca te uitai in ochii ei acum, nu ai mai fi putut sa vezi nimic. Pupilele marite, acoperind mare parte din ochi, pluteau intr-o masa rosie, translucida, de vene sparte, iar sprancenele deosebit de expresive ce ii incadrau inainte, acum se conturau imobile deasupra. Nu as fi putut spune ca era de la oboseala sau dintr-o imensa lupta interioara care acum se oprise brusc, negata, materializata intr-o paralizie rece, stramba totusi in modul chinuit in care era jucata (caci ochii si gura uscata o tradau), dar ce ai fi putut afirma cu siguranta era ca... fiinta daramata pe care o aveai in fata ta era intr-o stare de spirit oribila. Critica. Daca imi permit a spune.



Diluare :
Ma oprisem. Asta era tot ce puteam realiza in acel moment, singurul gand ce mai putea fi formulat cu siguranta in mintea orifianta in care traiam in ultima vreme. In tot acel zumzet continuu, in tot acel urlet ce-mi devenise nivelul minim de sunet la care mai puteam fi ajunsa, cu care mai puteam defini in normal lucrurile percepute in jurul meu... o singura idee. Gandul asta. Simplu. Ca un firesc, venit pe neasteptate si imbratisat imediat ca pe acest firesc... – m-am oprit.
Nu, gresec. Nu m-am. « Ma » ar fi sunat mai potrivit avand in vedere ca ideea venise a fi constientizata abia acum, iar linistea adusa cu intelegerea acestui fapt – atat de imbucurator si simplu totodata – ca o atingere imperceptibila de apropiere a unui corp strain asupra ta – abia acum fusese asimilata. Efectul de relaxare fusese instant, revarsandu-se in tot corpul ca un lichid rece, intepator si infiorat curs parca peste o masa nedefinit de uriasa de lava incinsa, dar reactia atat de violenta incat abia m-am abtinut sa nu ma cutremur in spasme chiar acolo, pe loc si sa intru in pamantul de sub mine.
Dar nu  - nu nu nu nu nu – in niciun caz. Acest lucru era cu desavarsire in afara discutiei. Caci, atat de simpla venise si explicatia odata cu sentimentul – si cea mai simpla miscare ar fi dezlantuit iadul prins inauntru cu un lacat foarte fragil.
Si, usor, constienta ca sunt prizoniera unei paralizii crude, a nevoilor fizice in mod evident imposibil de a mai fi indeplinite, si a fortelor salbatice amortite doar pentru o secunda ce nu stiam cat va dura in noua realitate creata, ce nu parea a functiona dupa legile celei vechi, am oftat. Un oftat vag, interior, prelung, ce nu a fost perceput sub nicio forma afara de fiintele insensibile prezente acolo, - un oftat tras cu greutate, in sufletul dinauntru, ca un shot ametitor, exprimand toata revigorarea si linistirea resimtita... Cu atata tristete totusi, caci era in singuratate. Ca intotdeauna... In singuratate, numai in mine insami. Numai sinele obsedant care se hotareste uneori sa fie milostiv, sa imi lase spatiu... Niciodata din afara. Niciodata impreuna, niciodata tu, niciodata aici...
De ce nu imi poti aduce tu linistirea, ma intreb. De ce nu ai putut. Caci acum e prea tarziu si pentru asta.
...si totusi, nu ma pot abtine sa nu te astept inca. Desi nu te mai chem. O, nu asta, demult nu asta...


Am clipit. Prin pupilele dilatate lumea parea si mai groteasca decat era inainte, iar nesomnul o pictase in culori de sange, curgandu-mi neincetat peste ochi, murdarindu-ma cu nesentimentul ei, spargandu-l in bucati albe ca de oase - scrasnet ascutit - in vorbele ei ce suna a tipete hidoase chiar si incete cum sunt acum...
Fetele lor, vocile lor, mirosurile lor... atingerile lor. Nu m-au speriat niciodata mai mult, nu le-am respins niciodata cu mai multa disperare... nu le-am detestat niciodata mai mult ca acum.
Dar nu inteleg, vedeti voi, nu inteleg...
Cum se face ca noaptea devine mereu zi, florile moarte renasc la primavara, puii de pasare cresc si se dezvolta in plinatatea zborului, larve de flori...larve de insecte... larve de animale. Toate devin fluturi, toate cresc intr-un miez perfect al frumusetii ciclului lor de viata...
...iar voi va faceti pe zi ce trece mai urati.
Larve de oameni.
Nenorocite, oh, nenorocite larve. Numai alaturi de numele vostru putea cuvantul asta vreodata suna murdar, infiorator,... insuportabil. Imposibil.
Ca si cum nu ar fi trebuit sa existe niciodata.

sâmbătă, 20 iulie 2013

"Fiintele sirene nu pot sa planga: de aceea, ele sufera mai mult."


Nenorocitii plang in sinea lor lacrimi mai amare decat noi. Cei ce-mi sunt muti tipa ragusit inapoi, iar glasuri nerostite gem nedeslusit prin suflete, gaurite de la atatea sunete si, in consecinta, cu o perioada mai scurta de viata ca cele obisnuite. Cei ce orbi imi sunt, iubesc mai frumos, caci ei nu au imagini sa le murdareasca sentimentele... Cei ce sub apa-mi traiesc, sufera inca si mai mult, caci ei nu pot varsa lacrimi... Cei ce sub pamant mi s-au odihnit, au incremenit in emotia lor nemiscata, s-au calcificat in lacrimi-lor ce nu au mai avut unde sa curga, au putrezit in lipsa de aer sa le imple plamanii aspri in lipsa de cuvinte curse din ei. Au murit in lipsa de iubire, iar sufletele le-au putrezit odata cu ei, (in ei, prizoniere pe vecie ale unui trup uman - ... cel mai nenorocit trup in care ar fi putut sa-si gaseasca sfarsitul.) Daca ai sa deschizi vreodata sa privesti in trupuri de astfel de amarati, ai sa te imbolnavesti de duhoarea sufletelor lor arse, victime carbonizate ale sentimentelor ce, neeliberate vreodata, le-au mancat de vii inauntru. 
Multele fete ale sufletului meu copil inca in momentul decesului nu s-au identificat niciodata la disectia finala, cicatricile grotesti nu si-au aflat nicicand cauza, iar moartea prematura in sine insusi a unui trup de altfel tanar si perfect sanatos nu a putut fi explicata... 

vineri, 19 iulie 2013

Pot sa mor in inima ta?


M-am deprins atat de mult cu tine incat, atunci cand ochii-mi nu te vad incep sa mi se usuce in genuni cascate de seceta neagra, curgand sange inghegat la margini, nesfarsit, caci mi-a devenit murdar de cand curge fara oprire, fara o mana sa-l opreasca sau sa-l curete – lichid proaspat peste lichid vechi, sange in sange, durere in rugina, usturime peste rana... Si numai cand te au, pleoapele-mi se pot intoarce linistite peste ochiul innebunit, cu viata proprie parca, ce nu se linisteste o clipa fara medicamente in cavitatea lui de sange, acolo, in gaura din cap, unde numai el poate transmite substanta inapoi la mine, diluata recomfortant in imaginea ta... iar si iar.

Daca trece prea mult timp peste lipsa ta, gatul incepe sa mi usuce ca de o sete nebuna, sete de sangele tau, ca si cum as fi un animal ce sufera dupa asa ceva, ca si cum trupul, intrat in febra, nu mi se poate controla si degetele-mi tremura dupa trup cald, dintii-mi tremura dupa carne cruda... organele-mi uscate dupa lichid dulce uman... si incep sa alerg atunci. Ca o nebuna, crime dezordonate in urma mea, corpuri muscate brutal, la intamplare, trupuri frumoase sau urate, tinere, batrane – iubite cu ura salbatica, lasate de izbeliste, tipand in durere cursa dintr-al meu...o carare sinuoasa, ratacitoare, a distrugerilor prin orasul mocnind a viata, cu luminile-i neobosite pulsandu-i in ramificatii nesfarsite de la departare, ispitindu-ma chinuitor la cadere... Nebunie murdara, obsesie, chin, foame... si cautare. Da, cautare... Dupa un singur miros. O singura piele. Un singur sange.
Un singur corp in care doresc sa ma cufund ca intr-o a doua piele care sa ma imbrace, o singura substanta in care doresc sa ma diluez ca intr-un alt doilea sange. O singura persoana in care doresc sa dispar ca intr-o gaura neagra vie, permitandu-i sa ma omoare chinuitor, inghitindu-ma progresiv inauntru. O singura persoana in care doresc doar sa exist, si nu sa o ucid. Ca pe celelalte.

Diluare :

Daca trece prea mult timp peste lipsa ta, o sa incep sa lipsesc si eu... sa lipsesc din mine, ca si cum as pleca incet, iar sufletul meu insingurat m-ar parasi pe ascuns, hoinarind orb si trist dupa tine.
N-ai sa ma lasi sa mor asa, nu-i asa ? Nu ai sa ma lasi in urma, nu ai sa pleci fara mine... Dar deja ai facut-o, ce tot spun eu aici. Esti atat de departe incat nu am cum sa te mai ajung. Nu stiu daca o faci, dar daca privesti vreodata inapoi, iti amintesti vreodata ca ma iubesti ? Sau tot ce simti e doar mila si tristete ?
Nu ma intrista de mine, rogu-te. Nu ma insingura mai mult decat sunt. Nu ma desfiinta de mine, nu ma pustii, nu ma ucide de mine insami.

Pot sa mor in inima ta ?...
Poti sa ma tii pentru totdeauna acolo, chiar si cand n-o sa mai fiu, pot sa-ti mai aud vocea chiar si cand nu voi mai putea sa te ating... poti sa-mi spui cuvinte calde cu un suflet ce doar eu ti-l vad, de acolo dinauntru, de unde mi-am gasit loc dupa ce l-am parasit pe al meu... si nu cu trupul cum o faceai inainte ?
Poti sa nu-mi dai drumul niciodata ? Pentru ca eu nu vreau ... Nu vreau sa te parasesc.
(Imi dai voie sa imi gasesc acolo pat de rug si ultima suflare, imi dai voie sa ating poale de muschi alb si ma intind in genunchi peste ele, sa sarut pamant rece si acesta sa-mi fie singura linistire, singura hrana... caci dragostea ta-mi va fi hrana pentru suflet .)