sâmbătă, 24 august 2013

Riposta finala.

"O priveam si-mi tineam rasuflarea. Contemplam chipul a carui istorie s-a intrerupt chiar aici, in punctul acesta, si care nu va mai comunica in nici un fel cu viitorul sau cu trecutul. Astfel de chip mai poti zari doar pe trunchiul unui copac proaspat doborat. Desi taietura in copac pare tanara si proaspata, orice crestere inceteaza in punctul acesta; e deschisa vantului si soarelui, catre care n-ar fi trebuit sa se deschida niciodata, brusc expusa unei lumi care nu-i apartinea la origine - si pe aceasta sectiune, urmarind fibra frumoasa a lemnului, distingem un chip straniu. Un chip ce continua sa existe in lumea aceasta numai pentru a o respinge..."

(Yukio Mishima - "Templul de aur")

vineri, 23 august 2013

In utero.



9 :02 A.M.

E atat de liniste in dimineata asta – perfecta liniste. Numai vantul se aude batand printre frunzele goale, si un clopot indepartat de biserica, atat de indepartat si surd incat pare sa se invarte asa de o vesnicie, uitat in miscare de o forta necunoscuta, fara nicio atingere care sa il controleze acum...
E atat de liniste. Niciun zgomot de copii, nicio voce umana, niciun ciripit de pasare pe o raza de o mie de km, si sunetul tacerii este ciudat de recomfortant...
E atat de liniste. De parca cineva ar fi murit. De parca toti ar fi murit. Iar eu as fi fost uitata aici, intinsa pe pat, cu trupul dezgolit de orice vesmant si sentiment, pentru ca eram demult atat de inerta si infricosatoare in ne-moartea mea incat nimeni nu s-a mai obosit sa ma ucida si pe mine...
Ma uit la peretii inalti si incerc sa gandesc – cuvinte, idei, note... Pink Floyd pornit la pick-up-ul din colt, si trupul invartit intr-o pozitie de fat printre cearsafuri, cu crestetul greu linistindu-se, acoperit numai de un puf usor acum, hipnotizat de cantecele de leagan pe care si le pune singur acum...

Puiul de om nu mai are ridurile de adult acum sa ii numere trupul in ani, nici macar o distinctie vizibila a sexului, asa cum sta intins pe spate printre foite albe de lumina, cu mina linistita a celui necunoscator, caruia, taindu-se parca brusc orice logica a realitatii de pe sub pleoape, zace intr-o linistire simpla, multumit si fara sa astepte nimic...
Pieptul mic si alb incadrat de oase – singura materie concreta din el acum care mai e inca vizibila printre gramajoarele de piele – se ridica foarte usor in ritmul unei respiratii abia perceptibile ce-mi pare aproape ireala, aproape mimata de trupul imobil, iar pe retina goala de orice imagine pare sa-i joace, la fel ca si in urechi, si in minte – golit de orice alta senzatie – sunetul acordurilor slabe al muzicii din camera...
Aceeasi si unica muzica ce a devenit sunetul predominant in toata linistea dimprejur, singur printre bucatile de materie amortite acum, rezonand in ecouri stranii si pocnindu-se de straturile de cer pentru a ricosa incet inapoi, ca intr-o uriasa incapere izolata a pamantului cu pereti etansi ...din vid parca, o uriasa oglinda ce multiplica lumea la nesfarsit in colturile sale – necunoscute la numar – cubul Rubik invartindu-se in spatiu la nesfarsit...

Fiinta de piele si carne – singura supravietuitoare a lumii dinauntru - devine moale acum... iar cearsafurile nu o mai disting printre cutele albe de bumbac, caci porii-i se decoloreaza in culoarea laptelui, iar consistenta i se modifica incet in ceva maleabil, ca de gelatina incolora. Ca de meduza. Nu se mai poate numi varstnica, asa cum nu se mai poate numi femeie sau barbat, iar mai nou nici macar umana... Bucata cu forme impercepibile de embrion nenascut inca, se reduce la dimensiuni minuscule – sau poate e imaginatia mea – caci, impietrita in peretii sticlei de dincolo de lumina, de dincolo de sunet, de baloanele de aer... inca vad camera vie in blocul de 10 etaje din singurul oras inca locuit, din singurul perimetru de pamant ... de singurul punct... unde dangatul clopotului inca nu a incetat, iar muzica hipnotizanta, ca din interiorul uterului infinit, multicolor al lumii... tine in viata, la tuburi invizibile, dar concrete de viata, de respiratie, o unica, singura fiinta...
Invizibila, ireala acum.

Si inchid ochii si nu mai mi-e teama, lipita de un vid obsedant de insingurat, de rece, de inert... dincolo de care stiu cu siguranta acum ca, printre bucati halucinante de materie moarta, cearsafurile ei inca respira.

Daca nu (mai) vezi (nici) malietele...

"Obiceiurile malietelor, se gandi J. . Cine le va studia? Cine le va putea descrie? Ar trebui o carte mare, pe hartie lucioasa ilustrata cu aquaforte in culori, rezultat al muncii febrile a celor mai buni savanti animalieri ai nostri. Maliete, maliete, de ce nu va studiaza nimeni obiceiurile? Dar vai! Cine a putut vreodata sa prinda o astfel de pasare, maliete de culoarea funinginii, cu pieptul rosu, cu ochiul de luna, cu tipete usoare de soricei. Maliete care muriti imediat cum atinge degetul cuiva, chiar foarte usor, penele voastre imposibil de atins, care muriti din orice, pentru ca va priveste cineva prea lung, pentru ca rade privindu-va, pentru ca se intoarce cu spatele sau isi ridica palaria, pentru ca noaptea se lasa asteptata, fiindca se face seara prea devreme. Maliete subtile si tandre, a caror inima ocupa, in interior, tot locul in care, la alte animale, se afla numai banale organe interne.

Pentru ca oamenii nu le vad pe maliete asa cum le vad eu, isi zise, si poate ca nici eu nu le vad deloc asa cum spun, dar, in orice caz, un lucru e sigur: daca nu vezi malietele, trebuie macar sa te prefaci ca le vezi. De altfel, sunt atat de vizibile incat ar fi ridicol sa nu le vezi."

(Boris Vian - "Smulgatorul de inimi")

vineri, 16 august 2013

Exercitii de (ne)fiinta inainte de reflux



Nu-ti pasa prea mult de mine, nu-i asa ? Dar nici mie nu-mi mai pasa asa mult de asta, vezi tu ?
Sentimentele mele au inceput sa inverzeasca, in camera miroase a mucegai, iar usile sunt deschise in miez de vara ca vantul sa imi circule absent printre ele si sa-mi curete aroma dulceaga de putregai din parchet, din pereti, din mobila – caci toate lunile astea a fost impregnata aici, inchisa in mine si pe langa mine, fara ca eu s-o fi lasat sa iasa, sau poate e vara... Sau poate e vara de vina. Pentru ca nu a putut sa o faca.

Nu am avut suficiente usi deschise sa o dau afara, dar... simt deja o parte din ea cum pleaca, iar efectul este revigorant.
Tu esti in mine, ziceai ? Ei bine, nu erai, sau – cel putin – nu mai esti, caci nu-mi pot face ganduri despre trecut – si-asa destule ganduri traiesc in mine. Mai nou au data de expirare si le dau afara chiar inainte de pronuntarea acesteia, ca sa am grija, sa fiu sigura ca nu putrezesc in mine.
Credeai ca ai sa traiesti o viata in mine, posibil chiar mai mult – ca ai sa ajungi sa mori in mine, sa te descompui acolo, iar eu sa traiesc cu franturi din tine ce mi-a mai ramas din viata, franturi moarte, dar vii – caci eu exist pentru amandoi. Romantic ar mai fi fost nu-i asa ?

La dracu, stupid !

...........

Diluare:

Imi dau drumul, sterg, dezleg, cad, (nu) simt, (ma) izbesc, cad (pe spate), (ma) indoi din (m/t)ine si aud oasele cum trosnesc. Cum se sparg. Cum s-au rupt. Cum mor. Ca sticla. Ca ghipsul. Ca lemnele. Ca secundele...
In mine, ca intr-o papusa.

Papusa contorsionista.

A cazut.

Pe ganduri.

Pe (ne)sentimente.

Si si-a frant spatele. Spatele de coca tare. Coca tare si alba. (Am crezut ca o facusei rezistenta) si ca ai sa continui sa musti mereu din mine, sa verifici daca sunt suficient de dulce/ sarata/ moale/ frageda/ pufoasa...
Rupta acum. Franta.
Ceva ud, probabil ploaia, a venit si a sfaramat copila din faina dulce, ceva ud, probabil ploaia, a venit si a umflat papusa cu apa, iar papusa s-a facut urata, s-a colorat la fata, pielea, carnea, organele i s-au ingrosat si au plesnit.


E cald. E vara. Si picioarele iti miros frumos. Si pielea iti e dulce, si incheieturile iti sunt parfumate, iar gaurile din tine – luminoase acum – emana ceva frumos, floral, precum un intreg anotimp... nou, proaspat nascut acum, unul complet nou si diferit. Din tine.
Nu mai urasc vara.

Cine esti ? Te urasc, te urasc.... strigai – te urasc ! Toata vara – un « te urasc » - etern - al ploilor mult prea calde sa se numeasca ploi, al florilor mult prea dulci ca sa se mai numeasca flori (au trebuit sa plesneasca in fructe pentru ca nu au mai rezistat existentei si numai asa isi puteau gasi moartea, intr-o forma ce putea sa le permita macar comestibilul fiintelor ucigase ce traiau in afara), al zilelor mele de libertate– mult prea scurte sa le mai numesc de vara... Al iubirilor, al prieteniilor – mult prea fragile sa le numesc ca atare  – iar tu, undeva printre toate saradele verii mele mincinoase – mi-ai strigat doua vorbe.
Doar de atat ai fost in stare sa ma urasti ? Doar de doua vorbe ?

Nu m-ai urat suficient sa ma omori.
De ce nu m-ai urat ca lumea ? De ce nu a fost vara mai urata cu tine, de ce nu au curs ploile mai fierbinti, de ce nu te-au sufocat florile mai tare cu mirosul lor, de ce nu te-au mintit mai tare orele cu soare ranjind a prost, de ce nu mi-au scrasnit mai fals sentimentele.... De ce nu te-am lovit mai mult, de ce nu m-ai omorat mai mult ?

Ca sa vina toamna. Si sa trebuiasca sa mai traiesc o data. Printre frunze vestejite de cires si samburi acri de ne-oameni, intampinandu-ma cu zambete rupte in colturi de gura grosolan desenate cu mult rosu si mult dulce din vara ta de oribil ce ai lasat-o in mine, intr-o poarta de lemn trist primindu-ma inapoi. Resemnati... resemnati sunt dragii mei, resemnati sunt iubitii mei, resemnati sunt mortii mei. Resemnate clipe-mi ne-moarte, ne-traite, re-diluate si intoarse pe dos sa nu se observe cutele de sifonat – dar eu le vad – si puse-mi sunt in brate, sa imi duc inca o toamna cu ele – aceleasi – caci nu le-am folosit cum trebuie sa-mi primesc si eu altele noi... ca toti oamenii.

Ca toate sufletele. Vesele, triste, surazatoare, plangarete – suflete tarcate sau sterse, bulinate sau simple – mergand in fata, la rand – toate – multe - cu clipe de toamna in brate – nou-noute si curatele – sa deschida drumul spre poarta aceea – cea urata – de lemn. Eu cum ar trebui sa vin cu clipele-mi prespalate si sifonate la serbarea sufletelor noi in ajun de toamna – sunt la fel de moarta ca si ce port cu mine – cum sa joc sarada printre frunze vestede de viata... cu suflete tinere si curatele langa – mai noi si mai frumoase decat mine. Profesorul meu nu ar trebui sa ma primeasca asa. Si totusi are sa o faca. De ce zambeste a prost ca soarele-mi de vara si nu ma trimite inapoi pana primesc ce-mi trebuie ca sa-l intampin cum s-ar cuveni ?

De ce toamna-mi zambeste ca o vara proasta si nu ma lasa sa primesc iarna pur si simplu si sa inghet in ea ?...
Caci eu asta vreau – vezi tu – sa vina un anotimp mai milostiv si sa mor odata – ca sa uit – sa uit – ca nu am murit de mana ta – atunci cand nu m-ai iubit destul ca sa ma urasti – atunci, intr-o vara mincinoasa care m-a pacalit chiar si in (ne)sentimentele aruncate cand m-a parasit.

miercuri, 14 august 2013

Omul dragut



14-06.
Oamenii astia sunt draguti. Oamenii astia sunt draguti, iti spui – te uiti la ei...
Tu ce-ai murdarit ? Ce anume si cand ?
A fost ceva intre tine si ei, a fost ceva intre tine-le tau prezent si tine-le tau dragut, intre omul tau si oameni, intre tine. Si ei.
I-ai pierdut, iti spui. Oho, de mult.
Ai pierdut demult trenul asta.
Trenul oamenilor draguti.

Si totusi de ce ? Pentru ca ai fi putut fi. Inauntrul tau, eu vad omul dragut uitandu-se la mine – chiar acolo – prin fereastra sufletului tau – dar refuza sa iasa afara. Poate e mort. Precum stelele. Il vad acolo – e prezent inauntrul tau, dar el de fapt a murit de mult...

De ce a murit. De ce. De ce nu pot fi eu omul dragut. De ce nu pot fi eu omul dragut – omul fericit.

De ce.

Tu nu esti ingerul meu


13-08-2013
Buzele ma dor asa de tare incat nici nu le mai simt.
Degetele amortite se ridica sa le atinga, moi si mari asa cum si le aminteau, dar nu simt nimic sub atingerea lor.
Buzele ma dor asa de tare incat nici nu le mai simt.
Se musca singure pana la sange, mestecand in gol bucati de carne, bucati din mine, in lipsa de alte buze pe care sa le ...muste.
Buzele ma dor asa de tare incat nici nu le mai simt.
Se musca singure si se inghit pe sine, inghitindu-ma pe mine inauntrul lor – inauntrul lor – facandu-ma sa dispar, asa cum mi-am dorit de atata timp.
Buzele ma dor asa de tare incat nici nu le mai simt.
Se intind noaptea dupa alte buze, dar nu gasesc sa muste decat perna. Ma intind noaptea dupa tine, ma rostogolesc spre tine, ma invelesc cu mana ta, cu plus... – mana ta... Ma invelesc... cu o idee de tine. Daca asta e tot ce pot primi. Imi e suficient
Buzele ma dor asa de tare incat nici nu le mai simt.
Dragostea ma doare asa de tare incat nici nu o mai simt.

Diluare: 

Iti mai amintesti de mine ? Ah – nu ? Nici eu.
Mint. Imi amintesc. Imi amintesc ultimele cuvinte, ultima privire, ultimul zambet sincer – imi amintesc totul. Numai ca e de parca ar fi fost in alta viata, asa de mult timp pare sa fi trecut...
Iar eu sunt inca acolo, pe caldaramul rece, in acea bucata inexistenta de viata care continua sa existe inauntrul meu, in mintea mea, si ma uit la tine.
Nu as putea spune ca te astept, pentru ca n-ai sa mai vii.
Dar as putea spune ca ma uit la tine, pentru ca, in mintea mea – nu am/ai plecat niciodata – iar eu sunt aici, uitandu-ma la tine, si oftez. Sunt linistita.

Imi e dor de tine. Te iubesc – ce cuvinte proaste.
Si daca ti-as spune intr-o zi cu adevarat ce simt, oare mi-as da seama ca nu asta este – nu astea sunt cuvintele care intruchipeaza sentimentele mele – oare, pe momentul rostirii lor, ar capata pe data alta forma – iar dorul s-ar transforma in « m-am plictisit de tine », iar iubesc-ul in « te dispretuiesc. » Nu m-ai uri atunci ?
Sau poate imi esti doar prieten. Mana ta se intinde dupa a mea sa o calmeze, nu sa o mangaie. Buzele sa ma pupe prieteneste a intelegere, bataia pe umar sa ma incurajeze. Imbratisarile sa apropie doua inimi simple de copii, de oameni – nu de suflete indragostite – de ingeri.
-          Tu nu esti ingerul meu.