sâmbătă, 28 decembrie 2019

The truth

Love is just a story people tell themselves
in order to fall asleep.

sâmbătă, 14 decembrie 2019

Te rog să nu mă apeși

https://won-der-land89.tumblr.com/post/170693365566
Două animale rănite
Nu pot să se iubească
Atunci când rănile lor curg,
Și sângele lor acoperă îmbrățișarea
Ce ar putea să iasă din asta
Când roșul e murdar, bolnav
Nu mai suntem într-o nuntă medievală
Tăieturile noastre apropiate
Nu sunt schimb de dragoste și promisiune.
Două animale rănite
Nu pot să se iubească
Nu pot decât să se zvârcolească
Și să schelălăie de durere
Când sângele lor stropește
Totul în cale
Nu mai sunt ele însele
Nu vor decât să găsească un tufiș umed
În care să se tăvălească până la epuizare
Și limbile lor cad în lături
În timp ce corpul e plin de iarbă și sudoare.

Dacă tu ai să mă lași
Tot corpul o să mă usture
Ca la juliturile pe care le făceam
Când mă trânteam de două ori pe săptămână
Cu genunchii în asfalt
Dar de o mie de ori mai rău
Ca atunci când bunicul îmi dădea cu șprei
Și urlam până asurzeam
Și tremuram cu piciorul sub cearșaf
Până durerea devenea surdă
Și rece.
Când vine timpul, am să prind coajă
Și la primăvară are să cadă
Dacă tu ai să te întorci
Te rog să nu mă apeși
Cu degete nesigure
Pe rana proaspăt vindecată.

Două animale rănite nu pot să se iubească
Nu pot decât să schelălăie
Dacă sufletul lor ar fi aici
Nu ar putea să îl vadă
Căci ochii lor ar fi orbiți de durere
Nu ar putea decât să urle și să muște
Totul în cale
Iartă-mă pentru dinții mei, sufletul meu
Au căpătat colțuri
Și au tăiat în carne vie, așa cum ai mai spus
Ca să dea la o parte
Pe oricine vine
Și apasă cu degete nesigure
Pe rana proaspăt vindecată.

Leandru alb

https://dcci.tumblr.com/
Ies pe balconul înecat în ploaie
Totul s-a oprit înainte să vin
Și mi-e teamă să nu mă dezechlibrez în ceață
Bucata asta de asfalt stă suspendată între două palme de nimic
Dar cumva nu îmi e frică
Am ieșit să mă adun
Dar găsesc clădirea că respiră cu mine
Cred că, dacă nu aș fi atât de obosită,
Ar trebui să fie foarte frig aici
E baltă sub picioarele mele și apa s-a ridicat în atmosferă
Oamenii dorm la o oră ca asta
Și nu poți vedea la o aruncătură de băț
Îmi întind mâinile să simt temperatura
Nimic nu se schimbă
Mă întreb dacă chiar am ieșit
Sau m-am întors în mine.
Undeva în lumea asta mintea mea a explodat
Și expiră dintr-un miez ascuns
Toată frica pe care am adunat-o cu săptămâni
Și nu a mai putut să stea în mine.
Nu mi-am dat seama cât timp a trecut
De când stau aici, oamenii au uitat să mă mai cheme
Aș vrea să gust aburii și să adorm
E ca un lapte care vine peste mine
Și îmi îmbracă dinții
Dacă aș fi eu, aș putea să tremur
Dar stau aici și nimic nu mă mai doare
Mă gândesc că așa trebuie să se simtă
Un animal când moare
Nu mai conștientizează, căci el nu gândește mult
El doar aleargă
Se trântește sub cea mai frumoasă floare, o mănâncă
Și, în timp ce dispare, e fericit
Neștiind că e otrăvitoare.

miercuri, 11 decembrie 2019

Hotel

When I first called you, you entered so happily
You booked a room into my heart
I told you that you need no keys
My house is like a hotel, with the rooms empty
You can come in and live with me
But the conditions are poor
We do not have heating,
The floors squeak at night
You will have to bring your own food
Because I barely have enough to feed my own
Cells.
Even though it was formerly a prison
For all the lovers I tried to keep
Now my home has its doors torn from their sides
Except for one
I told you never to open.
When I let you in, I gave you everything
But I told you never to go into in there
You said it was ok, you understand
You have enough already
You are more than happy and don't want this to end.
The days passed and, as I became happy
You became sad
You started asking about the locked door in my house
That I've been keeping away
As I became safe
You became angry
You accused me of the cold
All of a sudden I wasn't giving you enough
The house was too empty
And I was spending too much time on my own.
When I last called you, you were gone
You didn't feel like I was even there, you said
Even though I disagreed, you didn't believe
And as you left, I had no more arms to keep you
For I renounced them long ago
When I had too much love to share.

sâmbătă, 7 decembrie 2019

Naftalină

Nu ai să știi niciodată ce simt
Pentru că nu tu m-ai croit
Nu ai să știi niciodată cum se simte
Pentru că nu ai locuit în mine
Nu ai să știi niciodată de ce nu mă mai simt
Pentru că nu tu ai fost haina mea
Ruptă de pe mine
Ca la oamenii străzii care nu au cum
Să-și mai ia veșminte.
Dar am vrut să te înveți cu mine
Pentru că ți-am dat și ac și ață
Ți-am dat trupul meu să îl îmbraci
Dar tu nu l-ai apreciat
Și mi l-ai aruncat în față
Crezi că așa se face când o femeie îți lasă
Mâna sub găurile ei
Am crezut că o să mă iei
Și o să mă coși în tine
Te-am ținut de mână sub o umbrelă
Când ploua de nu știam de mine
Ai văzut cum lacrimile nu ne-au umezit
Pentru că le-aș fi lovit cu degetele
Și nu le-aș fi lăsat să ajungă
Acolo unde te-ar fi găurit
Sub copcile mele e o carcasă mare
E drept că e de fier și sunt surdă tare
Trebuie să bați mai tare
Ca să îți fac ușă de la intrare.

Nu ai să știi niciodată ce simt
Mi-am pus haina la păstrare
Acolo unde nu o mănâncă molii
Și nu mi-o pun decât când afară e soare
Lacrimile mele sunt numai pentru mine
Și nu le las să te lovească
Atunci când mă lași
Și aș vrea să chem tunetele peste tine
Te înghit în sec și merg mai departe
Viața mea e goală, și vorbele mi-s deșirate
Dar știu să cânt atunci când vine ploaia
Și orice urmă de căldură și pământ
E departe.

Oglinda lui Erised

Depression - Erik Turner.
Acum demult, când eram copilă
N-am mers ca lumea și am căzut într-o oglindă
De atunci nu m-am putut întoarce
La familia mea
Și am căutat-o în lung și în lat
Am uitat cum arăta
Mama, tatăl și fetița mea
Am ținut minte doar cum se simțea
Să vii noaptea într-un pat
Și să adormi ținută lângă cineva
În oglinda mea ne învelim cu pături
Și punem perne sub cap în loc de brațe
Dacă mă trezesc, tot nu e realitatea
Și mă uit până mă ustură ochii să văd ieșirea
Și trebuie să mă culc la loc
Căci corpul meu de pământ mă doare
Mă cheamă înapoi să uit
Ca să nu înnebunesc de tot
Vezi tu, aici se moare
Înainte să găsești fericirea.

În visele mele cântă păsări

Cum poți să dai timpul înapoi
Cum poți să te iei înapoi
Și să te prinzi
Înainte să cazi într-o gaură de om
Înainte să îmi pui în mâini o promisiune
Înainte să te cred.

Înainte să ne ținem de mână
Și să ascultăm sunete de păsări
În mallul unde nu se auzeau nicăieri
Am crezut că le auzi și tu
Că veneau din corpurile noastre
Doar te țineam de mână
Doar credeam că mă auzi.
Îmi spui să mă trezesc la realitate
Cum pot să dau timpul înapoi
Înainte să adorm în tine
Am crezut că de data asta...
Dar m-am întors la început
M-am luat înapoi, nu-ți face griji
Nu trebuie să mă ții
Dacă nu vrei să fii
În visele mele.

Și inima din cuier devine rece

Merg cu gluga peste cap
Să nu vadă lumea ce simt
Mă doare când trag aerul în piept
Și mănanc cu furie
Ciocolata pe care ți-am luat-o de sărbători
Nu are nimic dulce de la toate lacrimile
Și în loc să am biscuiți
Înghit mirosul tău în gura mea
Merg cu gluga peste cap
Să nu vadă lumea ce simt
Am degete înghețate
Inelate de țigări
Fără număr, stomacul meu se varsă
La toate coșurile de gunoi pe care le văd
Aș vrea să te lovesc
Dar dau în mine
Și nu mai știu dacă am fața roșie de frig
Sau de la pălmi.
Merg cu gluga peste cap
Să nu vadă lumea ce simt
Tălpile mele merg pe asfalt
Dar vocea îmi stă pe loc
Cred că am reușit să mor de tot
De data asta
Îmi e frig de frigul
Celei ce-o să plece
Și nu va mai veni înapoi.

Band-aids

You lay in the toilet cubicle
Counting the minutes you have left to cry from your break
Is there no one in this place to hear you scream
Is there no one to hold you in their arms
I've just gotten used to stranger hands
And they twisted my fingers to the bone
I tremble as I crash, and my face is black
I don't know if the glitter from my skin is from the toilet seat
Or pouring out of my heart
I have love scattered on the floor
How can I clean it up in 5 minutes until anyone can see
I go to the mirror and stumble in napkins
My eyes look like a graveyard
For all the lovers I've buried there
I try to cover it up with water, it doesn't go away
People can see my death as I go back in the call room
And my voice is breaking
And my skeleton hurts
Why don't you ever learn not to learn
To let a piece of another human in yourself
Haven't you heard it's dangerous by now
Haven't you heard the screams
Your heart makes when it breaks
Don't you know I have no more band-aids
Don't you know I have no more strength. 

duminică, 1 decembrie 2019

Radiografie

În holul de la intrare avem un geam
Și numai după asfințit se conturează în el alt geam
De la trei camere și un hol distanță
Rămâne acolo suspendat, ca o foaie albă, fără înțeles
Chiar și în zilele cele mai frumoase, nu poți să te bucuri pe deplin
De intrarea în casă
Pentru că se reflectă sfârșitul ei în ea
Vag, ca un cearșaf subțire, transparent
Pe care l-ai pune deasupra unui om ce a murit
Mă întreb dacă aș putea intra acolo și aș da geamul la o parte
Aș cădea în golul din spatele blocului.
Acum soarele apune mai devreme
Și, în timp ce casa se liniștește, eu mă sprijin pe pereții dintre holuri
În timp ce râd, ochii îmi caută pata de alb
Suspendată deasupra ușii de intrare
Fără de importanță, un geam simplu reflectat
Care nu mă lasă să mă bucur mai departe
Atunci când îmi amintesc de el
Și las oamenii să intre în holul casei noastre
Fără să știe că astupă cu spatele
O radiografie.

O aud noaptea în întuneric
Când stau așezată pe colacul de wc
Și am trei uși despărțitoare între noi
Vine în frecvențe slabe
Când mă trezesc din coșmaruri
Și știu că dacă deschid totul se vede
Se vede și curge, ca și cum lumina ar putea curge
Neîncetat peste o ușă întunecată
Așa ar trebui să arate găurile pe care crezi că le-ai cusut
Dar pânza a devenit subțire și acum vezi prin țesătură
Vrei să îți învelești corpul cu piele, dar e prea fină
Și, pe parcurs ce trece timpul
Rana devine mai proeminentă
Dură, groasă și vulgară
Ieșind pe afară cu venele cu tot
E ca și cum țesutul ar striga o amintire
Iar corpul îmbătrânit nu ar putea să o mai ascundă.

Te-ai întrebat vreodată
De ce bătrânii se îmbracă așa de gros?
Îmi e frig ca și cum aș avea o sută de ani
Oamenii râd de mine pentru că nu pot dormi noaptea fără șosete
Dar, vezi tu, tălpile îmi tremură
Ca și cum moartea m-ar trage de picioare
Simt cum ieși din mine când adorm
Ca o fantomă care-mi respiră pe sub piele
Vreau să te înăbuș și să te ucid
Dar mă trezesc dimineața cu amintiri care nu erau acolo
Te strig, dar fața ta rămâne într-o foaie de hârtie
Mai albă pe zi ce trece, fără trăsături
Ultima oară când te-am văzut
Colțul gurii tale se ridica într-un zâmbet
Se poate ca de aceea umbra de pe geamul meu
Să fie îndoită la un singur capăt.

Soarele strălucește mai puternic la ultimul etaj

Corpul meu se ridică dimineața
Ca într-o rugăciune
Cu oase pe care nu le am
Formând o scară către cer
Am în mine o lumină aurie
Pe care o caut atunci când mă uit dintre barele de lemn
Mă sprijin și expir fum care atinge tavanul
Pătat de igrasie, îmi amintesc
Cum obișnuiam să ne oprim acolo noaptea
Când toată lumea dormea
Și să mă împingi în geamul încuiat
Din spatele plantei înalte
Eram ca Jack urcându-mă pe un vrej imaginar
Totul se înalță mai sus de la ultimul etaj
Mai sus de peretele care ne desparte de aer
Mai sus de scările care se opresc
Nu e nicio trapă despărțitoare, dar eu o văd
Atunci când ochii mei caută lumina
Există o ușă către fericire în tavan
Acolo unde soarele strălucește
Mai puternic decât în orice altă parte
Poate mă voi regăsi acolo când voi pleca
Și ne vom mai îmbrățișa o dată
Pentru totdeauna.

A love letter to my heart

I know you feel guilty for a lot of things that are not your fault.
I know you find it difficult to breathe sometimes
I know you feel scared and I know you want me to kill you so much
That some days I can look at every thing as a weapon.
I know you feel alone, I know you feel misunderstood, I know you feel
Desperate.
But there comes the time when you expire
And you know you are in a good place, because you are never alone
As long as my mind is here, everything is in order
And as long as I can find power in me to love you
You don't need love from anyone else.
I don't need to hope in order to find peace.
I don't need to look in the past to know I can be happy
I just need to look in the mirror
And I am alright.

(August 2019)

Aer liber

Mă întorc și nu mai e.
Până acum adormeam noapte cu numele tău în gură
Așa cum bebelușii adorm cu sânii mamelor lângă buze
Eu nu reușeam să mă liniștesc fără să mă hrănesc cu imaginea ta
Adormeam la respirația ta, mă trezeam la realitatea mea
Murisem și visam că mă nasc din nou, ca atunci când eram împreună
Înainte să îmi dai drumul în lume, înainte să ne despărțim
Înainte să mă naști cu durere și țipăt
Tu ai simțit-o ca pe o eliberare, mă ținusei în tine atâta amar de vreme
Încât voiai să fii ușor din nou, liber, singur din nou.
Eu am simțit-o ca pe o sufocare
M-am născut din tine și mor singură acum
Așa îmi ziceam
M-am chinuit cu lunile să reușesc să mă mișc
Cu anii încă până să învăț să vorbesc cu lumea de afară
Dar cumva ceva s-a formulat și a ieșit din mine
Împreună cu tine, atunci când nodurile din stomacurile noastre
S-au legat pentru totdeauna, și ne-au strâns în noi
Am știut că acum sunt numai pentru mine
Și te-am vomitat, ca pe o boală, la cel mai apropiat coș de gunoi
Iubirea. O boală.
Crescusem. Și vedeam că corpu-mi începuse să nu mai semene cu tine
De unde, până atunci, te vedeam în oglindă la fiecare mișcare
Ceva se schimbase, nu mai erai tu
Tu și cu mine
Doar mine acum.
Mă întorc și nu mai e
O amintire în spatele meu, doar aer
Cerul liber nu poartă coșmaruri
Nu vrea să mă sperie
El a fost dintotdeauna un suflu de căldură,
Chiar și în nopțile de iarnă,
Pe care eu am învățat să îl trag în piept
Abia târziu, când am înțeles că nu mă înec
Ci corpul meu respiră
Din reflex
A învățat să supraviețuiască.

După ultima cădere

După ultima cădere
Ceva s-a întâmplat cu mine
Și nu mi-am dat seama până când a trebuit să vorbesc
Simțeam că ar trebui să spun ceva
Dar cuvintele pur și simplu nu mai erau acolo.
După ultima cădere
Am supraviețuit
Nu am simțit-o
Într-un moment eram eu
Și în următorul era liniște
Nu a fost nicio durere. Nu a fost nicio disperare
Nicio noapte pierdută după aceea, nicio pastilă necesară
Somnul venea de la sine
Numele voastre nu le mai căutam
Se șterseseră din mintea mea
Împreună cu tot ce am crezut că înseamnă.
După ultima cădere
Am tăcut. Am zâmbit
Am zâmbit și am zâmbit
Așa mult de atunci
Încât am început să cred că zâmbetul este adevărat.
Și totul a început să devină așa:
Tăcerea
Atât de insuportabilă înainte
Era firească
Tot corpul meu amuțise ca după un zgomot de glonte
Ultimul lucru pe care mi-l amintesc este că
M-am ridicat și am plecat
Dar a mai rămas cineva acolo, la masa aia, și eram tot eu
Unde m-am așezat atunci când ceva m-a împușcat.

joi, 7 noiembrie 2019

Nightmares III

Sometimes I can't tell
if there is a door creaking in the middle of the night
or someone laughing
I must be going mad.

Un pumn de hârtie

Mă întreb cât de mică poți face o pungă de McDonald's
Dacă o strângi cu tot pumnul înainte să o arunci la gunoi
Ca să nu ocupe prea mult spațiu
Cu toate șervețelele folosite înăuntru.
Poate la fel de mică cât mă poți face și tu dacă ai vrea
La fel de ușor
Cu toate resturile de mine rămase înăuntru
Ca să nu ocup prea mult loc
În spațiul din amintirile tale.

sâmbătă, 19 octombrie 2019

Suflet cerat

Prima oara cand te-am lasat sa te stabilesti acolo
Era inca un joc inofensiv
Puteam sa te trag inapoi oricand
Si nu ar fi durut.
Ai curs peste mine ca o boare usoara
Cu aroma de miere
Si m-ai imbracat in catifea.
In timp, dulcele gustului tau s-a dus
Si am simtit imbratisarea cum se strange
Tare, aproape ca oasele care ma tineau intreaga,
Tu imi tineai sufletul strans intr-un pumn
Dar eu eram convinsa ca, daca as musca din el,
La interior ar fi dulce
Ca un mar caramelizat
Pe care mi-l faceau ai mei
Cand eram mica.

Couple with Clouds in Their Heads (Man), 1936, Salvador Dali

Treasure of the dead

Every night you used to sink asleep onto my skin
Like a warm foam
You were so weak and vulnerable
And used to curve at the ends on one side
Like insects do when they die
You asked me to caress off your body
All the remains of the day
With the tips of my fingers
But it was so soft always
I couldn't find any trace of the pains and torments
You were telling me about
I started not to believe you anymore
And picked bits of skin off your chest with my nails
Long after you already fell asleep
Like a crow does with its dead bodies.
When I first thought about writing this poem
About how you used to sleep on my body
I thought of it with quiet longing
And love so sweet
That, in my mind, the movement you made while asleep
Was that of a restless baby mumbling in a dream
And the touch of my hand of the raising rhythm of your heart
That of a trembling little bug
On the surface where she rested every night
Like landing in a nest.
Now I recall your mumbling as the snoring of a grumpy old man
Mr. Scrooge, that would be you,
However much I gave you out of me
You always wanted more
And hid it under your mattress at night.
You died with it there
Never once
Looking at it. 

miercuri, 16 octombrie 2019

The body beast II

When did the body so small
Become big that it split my heart in two
From my rib cage up
And made my bones crack like sticks in a fire
Every time you tried to fit in.
In the last months since Easter
I've only been able to fall asleep on pills
Because of the way you used to play my flips
On and off
Like with a switch
You broke my wires
I wasn't able to connect anymore
To myself.
I never told you the truth
When you used to ask me
Why I have the saddest face on earth
I didn't want to upset you
Because I knew how you were too upset already
And how numb you were
To feel anything
Maybe if I'd have asked you to beat me to pieces
You would've succeeded
But to show me love and kindness
That you never did.

The body beast I

When I used to love you
I always imagined it would be the last time
For eight months my mind struggled to leave you
But my body grabbed onto you
Like a hurt beast
I will never understand my despair in going back to this
You in particular
Were the hardest to love
The cruelest to my broken body beast
The easiest to forgive
(Why?)
The only one I left
(I know why)
Perhaps you were just like me
Maybe this is why it was possible to leave you
When I leave myself all the time.

Umbilical cord

You used to say
That if we were to ever break up
And you would meet me again
Even with a wife and kids
You would invent an excuse
And have me in the toilet of the hospital
Where your wife has just given birth
There, with them,
Because this is how much you used to want me
This is how much the passion between us
Wouldn't fade over time.
I used to think we are unbreakable
But you broke us
Without the blink of an eye
And here I am, covering myself
in the smell of cheap ink
While she is covered in the smell of your semen
The one that used to leave a crust over my belly button
That soft place you used to rub and love
Over and over again.
Erwin Blumenfeld, Nude under wet silk, Paris, 1937

Black sweat

I get home
And i smudge my lipstick in the mirror of the elevator
My lipstick smells like blood
You know that rust and blackening crust that is placed on the iron
The same is deepening in the skin of my face
I don't know when this started
I get home
Smelling of so many things
As if my body disintegrates during the day
Up to the point I can't stand myself
And I have to wash it away ten times
Before going to bed, even if it takes an hour
Or more
I get home
But I don't get to bed
Until I feel safe.

(Septembrie 2019)

A monster standing

When I go into the bathroom
I expect to see something giant sitting in there
And sometimes I do, for a second,
You see, in the middle of the night,
I feel like there is a monster standing
With a catchlight on his back from the moon
And he is with me in bed
But when I reach to wave him away
Like you would a bad feeling
It's not moving
Yet hard and warm, like a body
But it's just the fur
Of my plush bear
I like to hold onto something each time
that I go to sleep with my right arm
Always clinging onto something
This time it was my teddy
Other time it is a pillow
Other times it was your hand.
It feels hard to wake up with a missing limb
From your own
Now I have to replace it with things that immitate
The third arm I used to have.

I have a hard time not imagining creatures in my bed at night
Or in the bathroom when I wake up half dizzy in the afternoon
And forget the time of day
The hours pass by, connected
Like in a chain of prison
Sleep works like a tranquilizer
For my seizures
While in the daytime
I'm living a nightmare. 

Gânduri din vara asta II

Sunt un bagaj plin cu emoții
Pot să înțeleg de ce e greu
Să îl iei după tine de fiecare dată
când pleci
Vezi tu, știu că vrei să fie ușor
Nu ai de ce să adaugi asta
La toate câte le cari deja
În fiecare dimineață
Când propriul tău corp e suficient
Să îl deschizi și să îl ridici după tine
Atâtea ore
Până cazi obosit în uitare.
Nu te judec, cum aș putea
Când nimeni nu te înțelege
Mai bine decât mine?

(August 2019)

Gânduri din vara asta I

Pielea mea arată ca niște șervețele umede îmbibate în naftalină
Am stat și am observat cum te ștergi de pe mine
De la un stadiu la altul,
Și a fost aproape frumos
Să-ți simt culorile în fiecare dimineață
Pe corpul meu
Încât nu m-am gândit cât de dureros
Se frecau de orice haină
Și nu puteam să mă ating
Sau să mă mișc fără să simt
Cât de prezent erai în mine
Acum, pe parcurs ce mă învechesc,
Corpul tău se stinge și moare
Îl îndepărtez ca pe o coajă de soare
Și îl privesc cum îmi cade la picioare
Amintirea de tine care nu mai doare.



(Iulie 2019)

miercuri, 21 august 2019

The black hole

There's a black hole in my heart that wants to pull me in
But I'm too still for her.
I have glued my spirit down to earth
Because I'm fighting the urge not to get under it
I practice every day so that I don't have to breathe
I pour sleeping pills over my thoughts
And don't let myself go to bed but when it's time to sleep.
I go away hoping there is no space for dreams
In the place where drugs have clouded my mind
In the place where people and meaningless conversation
Have numbed my tongue.
There is this space that I constantly have to fill
With constant, solid things
So that it doesn't disband in tears
I work and kill the morning hours so that the sun can't see me
I draw the curtains until the very last centimeter
Afraid his warmth might reach me
And make the black hole visible onto my skin.
I put sunscreen all over me so that it doesn't get darkened
I put makeup so that the green goes away from under my eyes
I go around so fast so they don't have time to notice
The bruises all over my body
From how much I've been fighting
To keep it inside.
I look away when you try to catch my look
Because I am ashamed that if you would stare
There would be that hole there
Like a grim reaper at the end of my eyes
In the centre of the brown you find beautiful
Because you don't have time enough
To catch me being untruthful.

duminică, 28 iulie 2019

Future

Eu nu îmi cumpăr niciodată haine la reducere din sezonul trecut pentru că nu pot să mă văd atât de departe în viitor.
Fac planuri elaborate pentru săptămâni, dar sunt dispusă să le las pe toate pentru gândul meu preferat. Fiecare zi care trece e o minune. Când mă trezesc cred că sunt bine pentru că uit. Dar până seara îmi amintesc ce vreau așa de tare să fac că nici măcar nu îmi mai e frică în ultima vreme.
Mi-e mai frică de ce se întâmplă. De cum marginile feței mele se simt ca plasticul de la baloane, subțiri și ascuțite, întinse și aparent sigure, dar fără aer în interior. De cum, dacă le înțepi cu un ac mic, se sparg. De cum încerc să adun plasticul în fiecare zi în băi nenumărate, culoare de metrou, așternuturi de pat în timp ce țin țipetele înăuntru, dar gâtul zgâlțâie după aer.
Am ajuns într-un loc în care cuvintele nu mai ies. Ci doar imagini. Văd în fiecare loc câte o amintire care sare fără avertisment și mă sparge. O bătrână astupă urechile unui copil în metrou când scrâșnesc roțile trenului în stație. Un băiat îi suflă unei fete pe gâtul asudat în mijlocul unei intersecții. Un om care zâmbește și un colț de obraz i se ridică mai sus decât celălalt, făcându-i ochiul să se îndoaie. Reflexul pe care îl am să rog să îmi țină cineva tricoul înainte să îmi trag hanoracul peste cap. Un om care țipă de la blocul vecin când a câștigat echipa preferată de fotbal. O sticlă de Mountain Dew. Pantaloni de blugi cu talia lăsată. Un invitat care își strigă iubita la nuntă pui. Un altul care o întreabă pe alta la telefon dacă a dormit bine. Și dacă și-a tras draperiile de la geam, ca să lase lumina de afară să intre înăuntru.
Aș vrea să înfig un cuțit în ambele încheieturi și să îl duc până sus, să îmi descos corpul în două și, înainte să alunec în pământ, să ți-l arăt pentru ultima dată.

duminică, 14 iulie 2019

Fin

E greu să mă întorc la mine după ce am petrecut așa de mult timp în capul tău. Așa mi se întâmplă de fiecare dată când mă uit în jos. Am amețit cu capul invers în prăpastie. Am început să îmi amintesc cât de frumoase erau minciunile. Dar nu poți să te trezești, să te culci, să te trezești din nou într-un pat care se clatină, trebuie să fii cu picioarele pe pământ. În ultima vreme am început să mă vindec. Medicamentele mele. Timpul pe care îl tai. Somnul pe care îl reduc. Mai puține coșmaruri, mai mult timp trează, mai mult timp în control. Dar astă seară am vrut să alunec cu totul, am stat cu capul în jos cu orele până mi-a ajuns sângele în cap, până a ajuns să mă doară, până am vrut să tai venele ca să îl las să curgă tot, în gol, acolo unde nimeni nu o să îl găsească, și unde o să mă usuc în întuneric fără ca nimeni să mă deranjeze. Și cred că are să se întâmple. E în aer de ceva vreme, ca o toxină, se răspândește în mine, și deja gândul morții devine dulce dulce ca o eliberare. Acum că nu mai e nimic care să mă țină de margine, acum că durerea a început să mă tragă iar de tălpi cu unghii ascuțite, acum ar fi momentul potrivit să sar și să nu mă mai uit înapoi. Și de data asta fără frică. Panica se disipează odată ce numeri la 100. Și când 100 de oițe pot să danseze pe cealaltă parte a câmpiei, nu îți mai rămâne decât ție. Să cobori după ele.

luni, 10 iunie 2019

Cum să omori un țânțar

Atunci când vrei să omori un țânțar, trebuie să aștepți să se oprească. Trebuie să aprinzi lumina și să îl cauți cu atenție, să nu te miști brusc, să îl observi acolo unde se odihnește.
Caută-l după forma reliefată, ascuțită, cum se arcuiește pe perete, pe mobilă, pe cearșaf, pe cărți, pe umăr. Pe haine. Pe tine. Ai grijă să nu îl confunzi cu celelalte cadavre de pe perete - dacă nu lasă o umbră sub el, nu e mort. Și așteaptă. Nu te grăbi. Ia un timp să îl observi cum tresare, cum se reașează, cum se mișcă, cât de rapid. Dar nu îi lăsa prea mult timp, pentru că apoi se obișnuiește cu tine și știe când vii, cât de repede, dar mai ales - știe ce ai de gând să faci.
Iar asta îl face și mai agresiv. Îți va căuta carnea cu și mai mare furie, gata să muște și să fugă, să muște și fugă, și să muște și să fugă iar, ca un animal hăituit, neiubit, respins.
Știi că dacă îi deschizi ușa să plece, nu are să o facă. Țânțarul nu e o muscă. El nu se oprește când vede lumina și nu aleargă după o suprafață transparentă, gata să se pocnească de libertate. A venit aici cu un scop diferit. Insecta asta mică, cocoșată nu are rușine. Ea vine flămândă după mirosul tău. L-a prins de la metri depărtare, de când mergeai în drum spre casă, de când stăteai pe bancă cu prietenii tăi, și apoi te-a urmărit când ai intrat la Mega și a așteptat să ieși. De când te mișcai prin aer, a știut că îți va intra în casă, în cameră și în pături, și nu te va lăsa să adormi până nu îți va spune ce avea de spus. Ți-a ghicit apartamentul încă de la parter, deși tu ai urcat cu liftul și i-ai închis ușa în nas, deși alți oameni au ieșit și au plecat în parc, deși erau copii printre ei, deși avea alte opțiuni. Carnea lor era proaspăt spălată, ieșită de sub duș poate, înfășurată în haine proaspete, mirosind a detergent încă, și a balsam de rufe, materialul stă încă drept, abia cules de pe sârmă, și e ușor îndoit acolo unde o femeie le-a așezat pe braț pe rând și le-a adus în casă. În scobitura brațului ei se ghiceau încă mirosurile de la cină.
Dar tu aveai pielea caldă și transpirată. După urechea ta se ondulau fire de păr încurcate, ieșite din cocul aranjat înainte să ieși din casă, nespălat de câteva zile. Pe fața ta se descompunea deja pudră sub umezeala care îți curgea de pe frunte. Poate lacrimi de sub ochi. Salivă deasupra buzei. Salivă pe obraz, acolo unde te-au salutat de la revedere prietenii tăi. Tălpile tale erau bătătorite de drum. Degetele tale își frecau deja cojițele între ele, de la oboseală. Acolo unde se rupeau lângă unghii, între dinții tăi, sângele rămânea în boabe de strugure, ca o promisiune. Nu a putut să nu te urmărească în drumul spre casă. A simțit că trebuie să îți spună ceva. A urcat până la etajul cinci. A intrat prin crăpătura de la geam, acolo unde îl lași întredeschis la balcon și a avut noroc că nu intrasei încă în casă ca să închizi ușa pe care o lăsai pisicii ca să aibă acces la litieră. S-a instalat în camera ta și a așteptat până s-a făcut întuneric. Dar nu pentru că îi era rușine. Ci pentru că așa nu l-ai fi văzut. Și pentru că știa sigur că la ora aceea toată lumea doarme. Voia să fiți singuri când avea de gând să se apropie. Să îți spună asta.
Dar de fiecare dată când se apropia, îl alungai cu mâna. Și cuvintele lui nedeslușite erau un bâzâit numai, și într-un final ai început să îl urmărești înapoi. Emoționat, s-a lăsat atins de tine. S-a frânt sub presiunea ta, și nici măcar nu era pielea pe care o căuta. Ai simțit nevoia de o piedică între tine și el. Când a suferit impactul, îndrăgostitul agasant a avut parte doar de o fracțiune de secundă înainte să moară ca să realizeze ce faci.
Iar dacă ai să fii atentă, ultima ta amintire de la el este forma lăsată pe perete. Fiecare este unică. Depinde dacă a apucat să te muște. Depinde de mărime. Depinde de multe. Dar după ea poți ghici un mesaj în peretele tău, cuvintele nefericitului în cod morse. O poveste de dragoste încifrată în sânge.
 photo: St. Atom Heart

marți, 4 iunie 2019

Instrucțiuni privind urcatul scărilor

Scriu asta sperând că nu este prea târziu să aduc o corecție la cartea lui Cortazar
Știu că el a dat o definiție literară procesului de a urca scările
Felul în care, anatomic vorbind, îți răsucești corpul astfel încât, pas după pas
Făptura ta să se ridice pe suprafața deformată a solului care
Vrei, nu vrei, te-a suit cu câțiva centimetri și, dacă ești norocos
Sau nenorocos în cazul meu, care mi-e frică de scări,
Cu câțiva metri deasupra pământului și mai aproape de cer.
Pentru mine nu ar fi fost așa de ușor să învăț acest proces
Dacă, încă de când eram mică, nu ar fi fost o mamă, un tată, o bunică
Să mă țină de mână și să meargă în fața mea, să mă aștepte
Plini de încurajări, mai ceva ca mersul la oliță,
În timp ce oameni din spatele meu mă ocoleau, și deodată
Nu mai era nimic pe lume în afară de mine, mâna lor și o treaptă de scară.
Nimic nu ar fi putut face acest lucru mai dificil decât apariția în viața unui
Copil mare de 10, 15, 18, 20 de ani
A scărilor rulante
Nimic nu mă paraliza mai tare decât sfârșitul
Treptelor care intrau sub pământul aerian
Una după alta, una după alta,
Îi întrebam ce se întâmplă dacă nu eram atentă
Și îmi intrau picioarele acolo
Mă gândeam că le fac terci
Ca în desenele cu Tom și Jerry, când tălpile se fac plită
Și, ca să mă sperie, adulții îmi spuneau că o să-mi rămână prinse.
Cred că, și când am crescut, am păstrat o frică nenaturală de scări
Mai ales dacă le priveam întoarsă
Iar șirul nesfârșit de trepte paralele părea o dungă dreaptă până la pământ
Numai dacă nu m-aș fi oprit din încleștat
Mâna pe balustradă
Dar totul s-a oprit atunci când am primit ghidul de instrucțiuni privind urcatul scărilor.
Mi l-ai dat într-o zi de iarnă, când nu era decât o treaptă între noi și șina de tren
Acolo unde nu exista reazem,
Și nu aveam încă îndrumător la așa ceva,
Dar nici îndrumător către pielea ta
Așa că atunci când m-ai luat prima dată de mână a fost și prima dată când nu am mai avut un sprijin stabil
Căci învățasem să mă agăț de mâna ta, și de atunci numai de mâna ta
Plutind pe lângă șolduri, plutind deasupra capului, sub coapse când mă luai pe sus de după bănci
De după pilonii pentru mașini, de după garduri, de după borduri, de după scaune, de după poduri,
Oriunde vedeam o crestătură de pământ, mă suiam, era scara mea, o scară nouă, nemaiînâlnită
Fără alte trepte, fără rulmenți, dar mai aproape de cer, și mai aproape de tine
Căci știam că, oriunde era rost de scară, veneau și mâinile tale - sprijinul adiacent, obligatoriu, nelipsit
Și peste tot unde ne găseau scările, corpurile noastre aveau un pretext să se atingă
Iar eu, ca un copil, să fiu luată în brațe.
Gasisem un nou mod de a trăi cu fricile, un manual pe care îl puteam înțelege fără traducător
Mâna ta îmi transpunea cuvintele prin piele
Atunci când mă ocrotea
Pe stradă, prin blocuri, prin curți, prin metrou, prin trenuri, prin clădiri fără nume, pe care nu le vedeam
Așa cum mă transportai câteodată pe tălpile tale ca pe fetele tinere pe care abia le învață să danseze
Și mergeam așa, lipiți, eu cu capul între claviculele tale, tu cu un cap mai mare decât mine îl cuprindeai perfect
Și te uitai înainte, ca să vezi drumul pentru amândoi.
Nu există alte căi mai bune de a trece scările rulante decât prin a ține
Capul cuiva drag în brațe, cu o treaptă sub tine
Și nu contează că scările se termină și tălpile tale ajung la sfârșit
Prin converșii cumpărați de tine nu mă frânge nimic, și nimic nu mi-i poate da jos din picioare
Și nu contează că e frig sau avem cumpărături grele în mâini
Ne descheiem la jachete și ne încălzim cu burțile, iar plasticul e mai ușor de ținut
Cu patru mâini.
Aș vrea să îți amintesc totuși, celui care citești,
Că dacă ai venit aici să cauți un manual provizoriu pentru fricile tale permanente
Sau instrucțiuni de păstrare pentru mijloace de sprijin plutitoare
Ai să rămâi dezamăgit
Căci mâinile care se ating se uită, iar peste zile - nu îți spun câte
Depinde cât ești de norocos
Te vei agăța tot de balustrade fixe, dar stabile
Peste care își trec degetele zeci de alți escaladori
Dar ele sunt mai sigure, și mai de încredere
Ca să nu-ți rupi în cădere picioarele
Dar nici inima. 

Tei pentru singurătate și ploaie pentru anxietate

 De o vreme mi-e din ce în ce mai greu să mă trezesc dimineața
Zgomotul florilor de tei este singurul care mai întinde un braț până la mine
Unul pe care să îl pot simți, în orice caz,
Pentru că e familiar.
Parfumul înăbușitor și fierbinte a înlocuit fiolele mele de levănțică înainte să adorm
Simt că se întinde în toți pereții acestei camere, și nu numai
Căci se împinge în cer și în străzi seara, când mă duc singură acasă
Și mă face să simt că sufocarea din plămânii mei din ultimele luni
Nu mai este un lucru atât de intangibil
Căci îl simt peste tot în jurul meu acum
La fel cum am primit și ploile de la ziua mea încoace
A fost ca un dar când mă rugam toată ziua să nu ies din casă
Cu capul sub duș, sub chiuvetă, sub sticlă, sub sunete de apă lăsate pe telefon pe repeat
Fără altă posibilitate să mă calmez
E o neliniște care plutește in copaci
Pe frunze, pe flori de tei, pe crengi îngreunate de la atâta ploaie
Mă simt vinovată când văd copacii mai scunzi la fereastra mea
Mă simt vinovată când aud tunete și pisica se ascunde sub pat
Mă simt vinovată când aud oameni care nu pot să iasă din casă
Din cauza străzilor inundate de apă și tei
Pentru că e tot ce mi-am dorit de o vreme
Atunci când nu am putut să mă culc, și ți-am înăbușit numele sub apă și parfum floral
Pielea mea e ca o masă mucegăită pe care au crescut ciuperci de la atâta somn
Aș vrea să nu mai fie nevoie să deschid ochii
Și să simt gâdilături atunci când încep să-mi crească tulpini subțiri din urechi și de pe buze
Trăiesc un coșmar infinit de când ai plecat, și aș vrea să știu cum să mă trezesc
Dar corpul și anotimpul ăsta au devenit lăcașuri pentru gândurile mele de moarte
Pe care, dacă nu pot să o provoc, o împrăștii și o hrănesc.
De fiecare dată când cerul se oprește, mai face un ocol și se întoarce la mine
Îi dau amintiri proaspete să înceapă să plângă
Și apoi mă lasă stoarsă pe un parchet fără covor
Lângă draperia groasă pe care tu m-ai rugat să o dau la o parte
Ca să nu mai stau în întuneric
Chiar și când nu e noapte.
photo: Hôtel Monterey
1973, dir. Chantal Akerman

marți, 28 mai 2019

Ceapă arsă

Mirosea a ceapă arsă în ziua în care m-ai făcut să plâng.
Nu puteam suporta mirosul, iar, când l-ai observat și tu, am răsuflat ușurată căci credeam că numai mie mi se pare. Ai zis să aprindem o țigară să miroasă mai frumos.
Nu ar fi prima oară când mă îndragostesc în locuri împuțite.
Încep să devin o expertă în a îi găsi. Bărbați nesimțiți în locuri împuțite. Este incredibil câte detalii poți să observi în camera unui tip care nu te iubește. În timp ce el vorbește și reia aceleași subiecte, te întrebi dacă își învață micile povestioare pe dinafară și nu mai știe cui i le-a spus. Pentru el e plăcut doar să se audă vorbind. Și din nou aud de tigaia de fontă pe care i-a luat-o S. și în care ar vrea să gătească atunci când iese din depresie. Căci, vezi tu, iubitul meu, el este în depresie, și nu ar fi depresie adevărată dacă nu ar sta să îmi numere câte pastile de Xanax ia pe zi, dar nu Xanax, ci alprazolam le zice el. Pentru că sună mai important. Dar să ne întoarcem la tigaie. S. i-a luat o tigaie de fontă în care o să gătească atunci când iese din depresie, da, da, am mai auzit povestea asta. Ceea ce îmi amintește de ibricul
ibricul ibricul ibricul ibricul
care mi-a stat pe creieri săptămâni înainte de ziua ta, și toți prietenii mei au știut de el, și tot search history-ul meu de asemenea, căci nu am vrut să fie orișice ibric. Ci unul special, de care să îți amintești și de care poate să povestești așa cum povestești de tigaia asta de fontă. Ibricul, ca să îți amintești. Că am ținut minte că ai mai avut unul de ți-a fost drag, dar ți l-a ars. Ți l-a ars și apoi l-a furat dânsa la partaj pe următorul. Dar am vrut să ai unul nou. Ibricul. Pe care nu ți l-am mai luat. Pentru că de ziua ta, când te-am sunat
la 23:50, 23:50, 23:50
mi-ai zis doar un merci, bissous, și tuturor te-ai lăudat că mademoisella și proful tău ți-au urat la mulți ani prima oară, iar eu mi-am jurat atunci și acolo că altă dată nu ai să mă mai auzi. Dar am pierdut. Ca de obicei, promisiunile pe care mi le fac mie sunt primele pe care le încalc.
Și în continuare atâtea detalii pe care pot să le observ. În timp ce mă pierd într-un înveliș de carne, lustra din tavan e în continuare la fel de urâtă, nu e de mirare că nu o ții aprinsă niciodată. Ci numai veioza. Întoarsă spre perete cu lumina ei caldă. Îmi spui cum îți place contrastul dintre ea și albastrul de la laptop, iar eu îți spun că am făcut odată o astfel de fotografie acum două revelioane, era o fată care avea hota de la aragaz aprinsă, iar pe pereți erau luminițe de la disco albastre... Dar mă opresc pentru că știu că oricum nu ești atent. La ce zic. Așa că mă uit în continuare la obiecte și număr oițe
dacă 100 de oițe dansează, atunci 101 pot să danseze și ele, 102, 103, 104,
concentrează-te la asta, nu te gândi, doar nu te mai gândi. Sub nicio formă nu ai să plângi acum. Oițe, ca tatuajul de pe mâna mea stângă, pe care fostul meu prost credea că l-am făcut ca să îmi amintească de el. Bărbați. Bărbați nesimțiți în locuri împuțite. Este incredibil câte lucruri poți să observi în camera unui tip care nu te iubește.
105, 106, corpul lui se dă la o parte cu un oftat. Face o aureolă cu degetul în jurul sânului tău. Pielea tremură de parcă ar fi curentată. E timpul să pleci.
dacă 107 oițe dansează,
așteaptă măcar până pleci de aici. Concentrează-te la mine. Ia o țigară, măcar atât poate să-ți dea, ia două, și mai bine, uite, te încalți, te pupă, ieși pe ușă.
108, 109 de. Ușa se închide.
oițe dansează. Și tu plângi.
E un hol oribil, și miroase a moarte, sau poate așa ți se pare pentru că îți amintește de holul de bătrâni cu uși moi în care locuia tanti Meri. Acolo te duceau când te întorceai de la grădiniță. Nici ușa nu se închidea. Iar înăuntru erau două cămăruțe mici, la fel de împuțite, cu o veioză cu flori false, una care semăna cu o aripă de păun, și două garoafe. O periuță galbenă de lemn într-un pahar antic de lângă oglindă. O oglindă imensă. Ca cea din camera ta. Am evitat-o ca un vampir nebun, uitându-mă pe pereți. E incredibil câte detalii poți să observi când ești în camera unui tip care nu te iubește.
mai puțin reflecția ta în oglindă. Pentru că, pe toate cele 100 de oițe care dansează. Vrei să uiți că ești aici.
photo cred to this babychildnerd

joi, 16 mai 2019

Ploaie de primăvară

Geamurile transpiră în autobuzul
Care mă duce de aici
Emoționate ca mine
Nu au palme să șteargă sudoarea
Care le curge pe față
Așa că șoferul o face pentru ele
Considerent, apasă pe buton
Iar retrovizoarele dau la o parte
Fiecare lacrimă
De pe pielea de sticlă.
Aș vrea să fiu un geam la fereastra ta
Iarna
Să mă înroșesc toată când te apropii de mine
Fără să mă știi
Că sunt
Doar dacă ai veni să aprinzi aragazul
Și ai aștepta să se încălzească cina
Poate m-ai atinge plictisit
Și ai face forme haioase pe sticlă
Poate chiar numele tău
Să se imprime în mine.
Chiar și mult după ce ai plecat
Și eu m-am răcit în mine
Degetele tale le-aș păstra
Fără să le vadă nimeni.

Nightmares II

Deschid ochii și realitatea e un cazan cu smoală
Care curge peste mine
Aerul e un balon cu aer care mă ține înăuntru
Fără respirație
Cred că cel mai ușor trăiesc atunci când dorm
Acolo unde nu există niciun prezent
Și în orice realitate
Tu mă vizitezi.
Rouzbeh Rashidi (b° 1980)

duminică, 12 mai 2019

Curățare

Ajung acasă și trebuie să te curăț de fiecare dată, ca să fiu sigură că nu înnebunesc atunci când îmi amintesc. Fiecare miros, chiar și de pe hainele curate, trebuie șters, fiert, uscat și călcat, ca să fiu sigură că nu te păstrez. Acum câteva luni nu a fost așa ușor, căci ai lăsat urme pe piele pe care nu am putut să le omor. M-ai marcat ca pe un câine. Mă străduiam să ignor acea parte a corpului meu de parcă era separată de mine. Când îmi puneam sutienul, când îmi trăgeam bluza. Respiram ușurată. În ochii lumii eram curată, dar dedesubt mă simțeam vinovată. Forma dinților tăi. Forma corpului care se mișcă, transpiră, năpârlește. Lasă urme pe mine care or să înflorească mai târziu. Toate amintirile cu tine le pun în mașina de spălat, la 90 de grade. Fața spălată cu atenție, refuz să o privesc o vreme, căci m-a trădat - a păstrat în ochii ei amintirea feței tale. Și trimite neîncetat cereri la picioare să alerge să o mai vadă o dată. Ori asta nu se poate. Aș vrea să îi șterg și pe ei cu aracet dacă asta ar însemna că ar șterge toate chipurile din ei pe care le-au iubit vreodată. Ochii mei iubesc. Sunt prea copii. Degeaba îi antrenez cu lunile în singurătate, ei nu învață niciodată. Chiar și timizi cum sunt, din cele 20 de secunde cât ești lângă mine, 5 tot te privesc și te încapsulează acolo. Aș vrea să am un filtru peste ei, ca niște ochelari de soare invizibili. Ca să nu zici că sunt nepoliticoasă când te privesc prin ei și fără soare. Doar pentru că știu că imaginea ta e dragă. Și dragul de tine doare.
by grace denton

The penguin and the man


Fear is so vivid
Sometimes it swallows your words
And some beats of your heart
Body warmth
And control of your face muscles.
In moments like these I look like a frosty penguin
Living amongst people
I don’t know how to touch you in moments like this
When I can’t move, I can’t but close my eyes
And try to breathe
You think I’m not really there or that I don’t really care
But how could a penguin
Make love to a human being.

Baby heart


It’s hard to swallow when you’ve got
Ten thousand words stuck in your throat
It’s worse than choking with fish bones
Because the things that you need to tell him
Are more difficult to the human heart
Than sharp scratches to the skin.
I wish I were a mermaid, really
This way I wouldn’t be judged for my lack of speech
And my insane pleasure of laying hours under water
There is nothing that can calm me more
Except for a warm embrace, and you rocking me at night
When did we lose that?

I feel like a baby when requesting this kind of stuff
But you saw me as a strong baby
And admired me for it.
Others, they don’t. I wish I could find a way out
Of myself, but it is so hard
To look into human eyes and not turn away
Because your mermaid heart
Would flood your face
And scare him away.