Cat people

Oamenii cer mereu prea mult de la tine. Și ei nu oferă nimic la schimb sau, mai bine zis, nimic din ce ai avea tu nevoie din partea lor.

Se forțează mereu peste tine, în tine, în jurul tău. Și apoi urlă. Urlă tare, tare cât să se audă furia neputinței lor, a lipsei lor, a neputinței lor în tine. Ți se spune ție că ai o lipsă. Că ești defect. Incomplet. Prost.

Nu poți să crezi câtă greață poate aduce coeziunea cu un celălalt. Câtă lehamite prelungirea corpului lui în tine, a gândurilor lui străine, a dorințelor fără nicio legătură cu tine. Câtă nevoie de curățenie după aceea, câtă persistență în curățarea urmelor celui care s-a-mprăștiat prea mult. Orice atingere nedorită este o fiară roșie înăuntrul tău. Fiarele roșii nu se pot îndepărta ușor. Se înmulțesc înăuntru și persistă până când ajungi bolnav de moarte de duhoarea lor.

Pisica mea mereu își acoperă pașii în nisip. Își acoperă mereu restul, își acoperă mereu mersul. Tot ce depune, tot ce respiră. Tot ce curge. Trebuie adunat. Adunat și ascuns, dacă de luat înapoi nu se poate. Nu poți să fii niciodată prea prevăzător, gândește ea. Nu poți să știi niciodată ce câine poate să vină și să-ți adulmece urma.

Vise lungi, brațe scurte

Simt...De foarte departe, încerc să urmez firul gândurilor mele, așa cum o antenă încearcă să capteze unde sonore din zone nelocuite, deșerte, în căutarea celui mai mic semn de viață. Poate încă mai există vreun supraviețuitor ce trebuie salvat, vreun indiciu al unei scântei de sunet care se zbate să iasă dintre dărâmături. Sau poate undeva acolo se înșiră cadavre, la nesfârșit – cadavre, forme putrezite, care nu or să mai glăsuiască și nu or să mai întindă niciodată gheare să se agațe de această lume.

Nu și eu. Nu am murit. Nu mă simt moartă. Încă mai am gânduri, sentimente despre acest loc unde m-am abandonat singură. Este mult întuneric aici. Abia pot vedea uneori, și abia mai trag o gură de aer din când în când, dar în mare simt că mă trag tot mai mult la fund. Există o adâncire în toate aceste valuri. Există o moarte. O moarte a sufletului care este inevitabilă, la care am crezut mult timp că m-am abandonat. Cu greu mai pot crede că există lumină după somnul de astăzi.

Uneori..mai cred că pot să m-aud. Undeva, vântul șuieră, dar nu este numai frigul, și nu este numai o creangă ruptă, și-uscată ce se leagănă-n mine. Nu e numai moarte pe tărâmurile pe care calc. Dar eu zac întinsă, și nu pot să mă zăresc aievea. Așa de multă lume a uitat să mă viziteze aici, unde existența crede că m-a uitat și timpul m-a găsit pentru totdeauna. Să mă veștejesc. Și să uit că sunt. Și să trăiesc mai departe. Într-o mână de pământ.

Frigul a acoperit mai totul zilele ce au trecut. Pâcle groase s-au așezat peste tot, peste geamuri, peste ceruri, peste mine. M-am îngropat în ceață și smântână de nori și de foc, sunt undeva între vară și toamnă, între scoarță și apă, înghețată și uscată, indiferent dacă afară plouă sau totul stă pe loc. Vorbesc prea puține, căci cuvintele-mi se strecoară printr-o sită și nu mai rămâne substanță deloc. Am aruncat hârtie, zgârieturi și  scrâșnete printr-o goarnă de viață pe care nu a crezut-o nimeni de prea mult timp. Prin pielea mea nu se mai strecoară adevăr, ci doar singurătate. Respir singurătate. Și am uitat și să-mi duc de dor.

Poate de prea multă frică, poate de prea multă comoditate. M-am amăgit în siguranță? În spațiul ăsta strâmt? În ceea ce credeam confort? De când există un confort al simțurilor? De când există un confort al firii, când inima-nceteaza să mai bată, iar timpul nici nu-ți dai seama când a fugit fără tine din loc? A rămas în urma vremii. Am rămas în urma mea. Mi-e greață. De urma mea. De vina mea. De teama mea.

De neiubirea mea. De când nu m-am mai întors să îmi iubesc urma? Să îmi iubesc vina? Să-mi înțeleg teama. Să-mi iert teama.

Să încetez durerea.

Să încetez căderea.

De prea mult timp. De niciodată-mi pare-acum. Există vise care sunt cu mult mai sincere ca ale mele. Cu mult mai reale. Mai aproape de adevăr. Îi invidiez pe cei cu brațe lungi să le atingă. Invidiez copacii care cresc subțiri pe lângă mine, iar eu m-adun și mă îngraș cu răutate. De când nu m-am lungit, albastră și ne-nfricată către cer s-ating aer ce nu l-am respirat vreodată? De prea mult timp. De niciodată.

Kill your darlings

Toată durerea ți se duce în stomac, iar atunci peștișori negri încep să înoate acolo, înmulțindu-se pe zi ce trece. Sau, în stare de amorțeală, se trezesc la viață de fiecare dată când hrană nouă li se aduce.

Am început să nu mă mai amăgesc defel cu sentimente, pentru ca flora sufletului meu să sece, iar peștișorii cei negri să plece de acolo. Dar odată sădită, specia nu se poate desființa deodată. Odată aflat, întunericul rămâne în tine și tot ce poți face este să te rogi să ai suficiente becuri cu iluminare pe timpul zilei ca să-ți păstreze de urât și pe timpul nopții. Pe timpul nopții când, în singurătate, numai ele îți pot ține de urât. Umbre ale oamenilor de peste zi, interacțiuni trecătoare, un zâmbet care ți-a îmbrăcat inima pentru o secundă, dar poate o să-ți țină de cald la noapte.

Se spune că durerea trebuie să o tai dintr-odată, de la rădăcină. Dar ce faci când îți e frică să te mai scufunzi o dată în marea întunecată a propriilor peștișori, să găsești iarba rea și să o tai? Dacă valurile negre te îneacă până atunci? Și dacă nu reușești să mai ieși la suprafață, și rămâi în întuneric, amăgită de peștișorii răi încă o dată?

Aș vrea să găsesc o zi cu mai mult soare. Să mă plimb într-o zi pe o potecă și să văd mai mulți sori înfloriți la marginea drumului. Așa, l-aș putea lua pe unul dintre ei cu mine și, cu căldură albă înăuntrul meu, aș putea coborî în corpul negru și izgoni tot întunericul deodată.

Pentru că aș ști că nu o să mai fiu singură niciodată.

Cand te ia valul

M-aș putea îneca zilele astea, și nimănui nu i-ar păsa nici cât de o moluscă.

Ei bine, molusca sufletului meu s-a pierdut demult pe mare. S-a udat, și-a pierdut aripile, cerul – e urâtă și pute acum.

Ce am cerut așa mult, decât o scândură mică peste valurile astea, să nu mă scufund? Nimeni nu vrea să se prindă de aripile mele. Nimeni nu ține în brațe un trup atât de urât. Nimeni nu suflă peste mine să nu mai mă ardă așa tare căldura asta. Nimeni nu ar putea – dar să vrea măcar – să mă ridice de aici și să mă așeze pe o bucată de mal țeapăn, să pot să adorm pentru o noapte liniștită. Fără zgomotul valurilor în capul meu. Fără furnicăturile membrelor amorțite de la atâta zbătut în pielea mea. Fără toată sarea asta care îmi prinde corpul și mi-l preface în rocă – poate într-una din zilele astea o să ajung la fund și o să mă prefac pământ.

Vreau doar liniște și o margine de mal blând. Un somn fără vise și un răsărit nou, la capăt de drum. 

Ziua in care mi-am pierdut capul

Nu există nicio scăpare? M-am pierdut. M-am dezechilibrat si acum am căzut din mine însămi.

Nu mai veniți acasă acolo unde corpul meu obișnuia să fie. Eu sunt demult plecată. Capul meu plutește pe un râu. Se duce la vale, fără țintă, pe cursul învolburat. Uneori apa e lină, iar alteori mă scufund. Dar ochii închiși sunt obosiți și nu mai pot să se deschidă nici ca să privească. Cândva apa râului era sărată, iar obrajii erau plini lacrimi. Dar cândva toată mizeria s-a oprit, iar acum capul meu nu mai primește nimic înăuntru.

Dacă aș putea, l-aș ridica frumos cu mâinile și l-aș ruga să se oprească. Oriunde, undeva. Aș vrea să se oprească. Aș vrea să stea pe loc. Să-l caut. Să-l înțeleg. Oare ce gânduri au curs pe acolo cât s-a înecat în râul mare? Oare mai are gânduri de fel? Oare ce simte noaptea cu adevărat când apa lină îl duce la vale, dar el nu mai are niciun pilon la picioare?

Eram pe un vapor cândva. Sau poate o barcă. Brațele tale îmi țineau de cald. Și capul pe loc. Aveam corpul întreg, cu mult timp în urmă. Ceva nu a mers bine și am rămas singură pe râu, fără corp și nimic. Acolo unde gândurile mele s-au rupt, a curs mult sânge, iar firul care ne lega – pe mine de corpul meu – s-a rupt și el, într-o zi de sunete sfâșietoare. Tu îmi dădeai brânci mereu, când auzi sunetele de durere cum începeau să țipe. Le alimentai, și durere venea pe toate urechile - și de la cap, și de la subsuori, și de la picioare. Și prin palme – durerea rezona mai departe, și tot corpul tremura de ceva nedefinit. De ce nu m-ai strâns să mă leg la loc? De ce mi-ai dat drumul să mă desprind? Barca s-a clătinat, dar tu i-ai dat brânci și mai tare. Acolo, în apă, numai capul meu a căzut, fără lacrimi, dar fără alte gânduri pentru tine.

Ai rămas cu corpul meu. Uneori, mai vrei să-l vezi. El nu mai știe ce simte pentru tine. Fără cap, este pierdut. Da, păpușa mea poate mai este îndrăgostită de tine.

Dar și ea știe măcar atât – că nu mai suntem pe o barcă acum și că, deși mâinile și cuvintele mai mângâie uneori corpul dintre pături, sufletul lui e undeva pe un râu și se sufocă în tăcere.

Despre neiubire

Am cicatrici pe corp peste tot unde cuvintele tale m-au atins. Nu pot să le mai dezlipesc din piele, deși faptele tale nu le-au ajuns niciodată, și nici palmele atât de adânc în interiorul meu.

Cuvintele sunt precum cuțite – se întind de-a lungul pielii tale și, când primul strat de încredere cade, se înfig toate până la inimă, amenințând să o rupă din mușchi dacă vor fi retrase cândva.

Cum să-i spui unei persoane că o iubești și apoi să-ți retragi cuvintele.

Cum să-i spui unei persoane despre totdeauna, atunci când urmează să o arunci în niciodată.

Din seria "cum să ucizi un suflet."

Îl săruți o dată și niciodată înapoi.