miercuri, 27 ianuarie 2016

Fotosinteză

Trebuie să ai trandafiri care-ți cresc pe sub piele, draga mea. Am vrut să-ți spun asta de foarte mult timp, dar spinii lor m-au ținut deoparte. Mărturisesc că mi-a fost teamă. Prea mult timp mi-a fost teamă să te ating. Dar nu pentru că nu nu ai fi fost frumoasă. O, parfumul lor amețitor se simte pân-aici. Iar în zilele cu soare mi-e cel mai greu să îl îndur. Petalele se încălzesc și porii tăi emană un miros dulceag, al trandafirilor care se excită și se umflă pe dedesubt. Cred că dacă ți-ai deschide în clipele acelea ochii, ar înflori boboci dilatați de floare dinăuntrul pupilelor tale, și nu ai mai putea vedea clar ce se întâmplă-n jurul tău. Îmi imaginez că nici tu nu-ți dai prea bine seama ce se-ntâmplă. Te-ntrebi de ce noaptea te furnică tălpile, de parcă ți-ar crește rădăcini în lume, iar ziua toată pielea se irită, de la atâta roșeață ce-ți înflorește în obraji. De aceea stai ascunsă-n întuneric. De aceea nu ne lași să te vedem. Trandafirul pielii tale e prea copleșitor la soare. Izbucnește din interior și te acaparează. Într-una din zilele astea ar putea să cadă prea multă ploaie și să te dezvolți complet. Atunci nu ai mai putea să te ascunzi de niciun fel. Ar trebui să ieși sub adevărata formă, iar ființele de pământ s-ar îndepărta cu teamă, căci demult n-a mai umblat în rând cu ele-o floare.

marți, 26 ianuarie 2016

Crema

Nicolas Comment ph. -INTÉRIEUR, 2014
Într-o zi m-am trezit și am văzut cum curge pielea toată de pe pereți. Cum se întinde și curge, ca o vopsea, udă, lichidă și multă, de pe toți pereții camerei mele, mai întâi de pe marginile de sus, și apoi de-a dreptul din tavan, murdărindu-mă toată de ea. Culoarea era atât de puternică și cred că permanentă, pentru că nu mai puteam să o scot de pe mine cu niciun chip. Atunci am devenit blondă, precum varul cu care sunt pictate pietrele mele, cu care sunt pictați pereții mei din casă. Cred că e din cauza căldurii, ea îi face să se topească în felul ăsta, și o fac într-o veselie, fără să se oprească, fără să se termine, scoțând piele și piele nouă din porțiuni neclintite de casă. Cade în straturi, și e fierbinte de mă frige, ca și cum m-aș îmbăia în mare, numai că marea nu miroase în halul ăsta de tare. Zici că vor să mă sufoce în dimineața asta, pereții mei, și nimic nu îi oprește să continue în stilul ăsta până la prânz. Ferestrele nu mai sunt dreptunghiulare, sunt curgânde acum. Ar trebui inventată o nouă formă - curgânda - o formă fără formă înăuntrul camerei mele de 4 pe 4. Dacă întind mâna afară, sunt dealuri întregi care se ating de degetele mele, și forme noi de relief se întâlnesc cu corpul meu pe parcurs ce pielea capătă volum în cameră. Niciodată nu am crezut că am să fiu înghițită de un dâmb de piele, să mă-mpiedic și să cad în el. Înainte credeam că negii sau grăsimea în plus e rea. Ori acum fereastra mea picură de grăsime, iar pereții ce erau odată netezi și uniformi, au pus straturi și straturi pe ei, umflându-se de la atâta soare. Respiră greu sub pâcla groasă, coborând și retrăgându-se încet, de parcă și-ar economisi atent restul de aer rămas. Poate i-am lăsat prea mult la soare și s-au ars. Le e greu să mai se miște și simt cum eclozează-ncet. Materia moartă cade la o parte.Acum pielea vechea se curăță de pe ei, decojindu-se în valuri de lumină coaptă, să lase carnea crudă din nou să iasă la iveală.

Lapte

Lași urme din tine oriunde te duci.
Ești mai mult decât ceea ce cred ceilalți despre tine. Ești mai mult decât ceea ce crezi tu despre tine. Ești mai mult decât crede aerul că a prins din tine atunci când ai trecut în ziua aceea printre copacii unși de lapte, în drum spre metrou. Fără să vrei, ai intrat într-o creangă, undeva aproape de tufișurile din stânga, prea grele pentru gardurile scunde să le susțină. Ai intrat în creangă, creanga ți-a intrat în ochi. Un firicel de lapte înghețat a rămas pe retina ta. Pentru o secundă te-ai încețoșat toată, n-ai mai știut pe unde mergi. Laptele copacului ți-a mângâiat pupila și, într-o secundă, ai putut să-i simți gustul prin ochi. Pentru o secundă, te-ai desprins de potecă și ai devenit una cu pământul de lângă tine și, în acea secundă, ai văzut lucrurile mai clar. Străluceai. Și știai că strălucești, chiar dacă mintea ta era confuză, iar corpul respingea corpul străin. Nu era străin deloc. Îl mai simțisei cândva. Dar nu mai știai când.

Să fi fost oare atunci când te-ai întins prin cearșaf în dimineața aceea și ai strâns perna turtită și fierbinte la piept? Care a fost cuvântul? Piele. Alune. Miroseai a alune calde. Ochii îți erau împăienjeniți de somn, și nu ți-era clar ce gândeai. Dar acesta era cuvântul. Căldură de alune.

Să fi fost în prima zi în care ai strâns altă persoană la piept și ți-ai dat seama că părul lor ascuns de la ceafă, cel mai aproape de scalpul fierbinte, are același miros cu al tău? Același miros ca atunci când, sub capul de la duș, părul tău miroase a vanilie fierbinte, amestecată cu ciocolată albă? Ca și cum, dacă ți-ai fi făcut în momentul ăla o băutură fierbinte din propriul păr, ar fi avut gust de lapte cu vanilie? În acea zi ți-ai dat seama că oamenii sunt mai legați între ei decât credeai, prin păr. Dacă ai aduna zece oameni în bătaia soarelui ai obține zece arome diferite de lapte cu vanilie, dar care au la bază aceeași rețetă clasică, impregnată undeva în ADN-ul firelor de păr.

Sau să fi fost în ziua în care ai intrat în sala de clasă cu pielea rece de la transpirația de pe gât, iar, atunci când te-ai așezat în bancă, ți-ai lipit palma caldă sub păr, să simți pielea rece ascunsă acolo? Era o senzație de intimitate, de confort, ca și cum porii tăi secretau suc rece, incolor, ca o reacție extatică la contactul cu căldura de afară. Pielea ta făcuse dragoste cu soarele și îți transmitea asta. Dacă ai fi putut să te răsucești cu capul la spate, să guști, ai fi văzut că pielea ta acolo are gust de soare, dar nu ai fi putut. Cineva se uita la tine din partea stângă să-ți amintească de condiția ta - oamenii nu-și pot răsuci capul la spate - iar tu n-ai putut să continui să uiți.

Oamenii nu pot face niciunul din aceste lucruri. Nu pot gusta copacii cu ochii, nu-și pot gusta razele de soare impregnate în piele. Dar într-o zi au putut face toate acestea. Și într-o secundă ți-ai amintit că ai mai făcut-o, ți-ai amintit că ai mai gustat asta cândva. Să fii neom, să nu fii orb. Să te oprești, să-ți amintești, să te oprești și să să privești.
Farah Willem 
Nuit Blanche