Uitarea

„Oare după cît timp uiţi mirosul celui care te-a iubit? Şi cînd încetezi la rîndul tău să-l mai iubeşti?”

 "Parfumul tau, tot il mai simt cu narea dreapta... desi stanga pare ca l-a uitat. Vocea ta inca o mai aud cu urechea dreapta, desi stanga nu mai stie cine esti. Te zaresc adesea in dreapta mea, desi niciodata nu esti acolo... "

Amintirile noului născut IV

"Îmi amintesc de foarte demult,

cu mult înainte de nașterea mea

eram împreunã cu cei 
ce nu fuseseră născuți încă.

Când suntem încã nenãscuþi,

Știm totul, tot ce se va întâmpla.

Dar cand iti vine rândul,

îngerii uitării își așeazã degetul

peste gura ta

Și îți lasã un semn pe buza de sus

Iar asta înseamnã cã ai uitat totul."

Când mă gândesc la aceste cuvinte, am din nou acea senzație de déja-vu si gândurile mele își găsesc în sfârșit un răspuns în ea. De asemenea, am teribilul impuls de a mă privi în oglindă și de a-mi trece arătătorul deasupra buzei, peste un semn vechi, pe care credeam că-l cunosc, dar a cărui amintire o pierdusem de atâția ani. Și atunci mă întreb câte alte lucruri credeam că știu despre acest trup, privindu-mi uimită reflecția, câte alte lucruri mi-au ascuns propriile colțuri de minte, înșelându-mi judecata, și câte au fost date uitării, fără voie. Și cât de străină îmi sunt, acum mai mult ca niciodată.

Când acasă e numai un cuvânt

...un cuvant pe care sufletul meu nu s-a deprins sa-l rosteasca niciodata cu placere.
Desi ar fi trebuit sa o faca, si mai ales - ar fi putut - caci nu ii e greu sa se ataseze de locuri, de lucruri, de oameni, sa se obisnuiasca cu ele.
N-a stiut niciodata adevaratul sens al cuvantului. L-a intrebuintat des, in diferite situatii, si peste tot pe unde calatorea dadea nume lacasurilor unde se stabilea, cat de putin, si de fiecare data acelasi nume - "acasa". Chiar si pentru o ora, locul acela se numea intr-un fel care nu-i apartinea, de altfel. Curios nu-i asa? Cum s-a putut intampla? Si - ce e mai grav - cum am putut sa nu-mi dau seama? Căci acasa nu e peste tot. Acasa e un singur loc. Nu conteaza de e casa, sau apartament, camin sau hotel, nu conteaza nici de are acoperis sau paturi unde sa te asezi. Acasa e acolo unde este sufletul tau. Ori...nu asa se spune?
Pacat. Asta inseamna ca al meu nu si-a gasit inca un loc. Si intr-o lume rece si egoista, nu ar trebui sa fie lasat sa umble singur asa, fara casa, fara nimic al lui, hoinar pe strazi ce pot sa-i zgarie pielea de pe talpile goale, caci au pietre si sunt zgrunturoase. Dar mai ales sunt inghetate. Si sufletul, saracul, e ... racit.

Reculegerea

Cand zilele trec si te-ngroapa in paturi groase si sosete flausate, in carti cu file ca foaia de ziar prin care iti poti zari pielea alba si rece, in filme lungi siropoase ca ceaiul pe care-l sorbi nelinistita cu 2 lingurite de zahar mai mult decat ar trebui... dar mai ales cand te ridici sa-ti clatesti fata cu apa si-ti desprinzi parul in oglinda si il vezi ciufulit, electrizat si mai lung decat iti aminteai, atunci trebuie sa te gandesti serios la efectele negative ale unei vacante prelungite de iarna. La cat ai uitat de tine si de toate si la cat de bine se simte!

Choses des femmes V

„O iubeam pe această femeie. O iubeam pe această Mathilde. Iubeam sunetul vocii ei, umorul ei, rîsul ei, felul cum vedea lumea, acel soi de fatalism al oamenilor care s-au vînturat mult. Iubeam rîsul ei, curiozitatea ei, discreţia ei, coloana vertebrală, şoldurile uşor reliefate, tăcerile, blîndeţea ei şi… tot restul. Totul… Totul. Mă rugam să nu poată trăi fără mine.”

A.Gavalda

Amintirile noului născut III

"Alerg in zig-zag prin vilă și dispar, cuibărită într-un dulap cu lucruri din mătase. Le smulg de pe umerașe până ce am un morman în care să mă-ngrop. Decopăr o tabletă de morfină rătăcită în căptușeala buzunarului și o înghit fără apă, ca să previn o criză de isterie. Totuși nu e de ajuns ca să îndrepte lucrurile. Îl aud pe H. strigându-mă undeva, departe, dr nu vreau să mă găsească în starea asta. Mai ales în noua mea ascunzătoare. Înfășurată în mătase, mă simt ca o omidă în coconul ei, așteptându-și metamorfoza. Am presupus întotdeauna că asta e o stare liniștitoare. Și la început este. Dar, pe măsură ce mă îndrept către noapte, încep să mă simt din ce în ce mai încolțită, sufocată de bandajele alunecoase, incapabilă să ies la lumină înainte de a mă fi transformat în ceva plin de frumusețe. Mă zvârcolesc, încercând să-mi peticesc trupul distrus și să dezleg misterul dobândirii unor aripi perfecte. În ciuda imensului meu efort, rămân o creatură hidoasă, adusă în actuala mea formă de explozia bombelor și de arsurile ce mi-au înțepat trupul"

Amintirile noului născut II

"Amintirile nu ne mai pot omori; cel mult pot face o rana sa doara si sa sangereze din nou."

Cand ma trezeam din cosmarurile mele trebuia sa-mi amintesc asta - ca sunt doar cosmaruri. Sa disting visul de realitate, lucru care nu mi-a fost niciodata usor, in special cand era unul frumos. Din pacate, in ultima vreme, nu mai puteam pune geana pe geana fara sa ma tem de ce-ar putea aduce somnul, cu ce m-ar putea chinui propria-mi constiinta pentru a ma forta sa-mi amintesc.
Dar eu ma incapatanam sa uit. Cum altfel pot fi copiii decat incapatanati, decisi sa nu accepte ceva impus, dar mai ales ceva dureros. Copiii nu suporta durerea, o alunga reactionand violent, rasfatati cum ar putea spune adultii sau prostesc cum as putea spune eu. Caci curajul le lipseste. Mintea si trupul nu le-au fost inca suficient educate sa suporte. Nimic. Ei actioneaza insinctiv, dupa bunul plac, indepartand imediat si cu brutalitate orice lucru care le provoaca neplacere, fara sa fie cu buna stiinta sau din rautate pur omeneasca. Uneori ma intreb daca sunt macar umani. Dar oare nu le e mai bine asa? Cine suntem noi sa judecam fiintele ce se apara de durere, de toate formele in care aceasta s-ar putea materializa cand nu putem avea grija de propriile vieti si facem greseli dupa greseli?
Copiii nu stiu sa greseasca. Ei nu stiu sa indure, dar nu stiu nici sa urasca. Nu pot simti nimic la intensitate prea ridicata, caci sunt prea fragili pentru asta - faptura li s-ar cutremura la cel mai mic semn de putere, de violenta si s-ar frange.
Copiii stiu sa se bucure. Sa fie ei insisi. Dar mai ales, copiii stiu sa uite, s-o ia de la capat iar si iar, fara sa sufere, fara sa simta pierderea. Poate de aceea am ales aceasta forma de a renaste. Ca sa uit.

Sub cerul meu

Pentru ca sub cerul meu miroase a vanilie curata: mainile palide se ridica in cautarea lui zilnic, pretutindeni, schitandu-l stangaci, tremurator pe coli vechi, ingalbenite, in camera fara de aer
in petalele de floare plutind usor in zborul cazut
in omatul innegrit de pasi, de urme, de amprente, de oameni
in panglici fine mangaindu-ti pielea
in prajiturile usoare ce mi se topesc in gura cu iz de prospetime pura si de zbor, de libertate, de un efemer al zilelor de vara
in mainile tale arcuindu-se pe spate cu fire de pudra parfumata ramase pe sub unghii si cu piele mirosind a zahar, a dulce...
in ochii limpezi ai iubitei
in lacul linistit de seara
in oglinda de pe perete ce numai alb fundalul mi-l picteaza, in locul unde-mi este cerul.

Amintirile noului născut I

"trupul meu isi reia incet-incet deprinderile isi invata din nou
gesturile de fiecare zi
invata ura gelozia iubirea mania sarutul.
cu cearcanele melancoliei de a fi
cu ridurile nelinistii in coltul gurii
trupul meu invata din nou..."

...sa vorbeasca, sa se miste, sa iubeasca, sa lupte si sa cada.
Dar cand recapata aceasta putere e ca si cum ar fi renascut. O data, de doua ori, de noua ori ca-n viata de pisica, incapatanat, de cate ori este nevoie. De fiecare data altul, de fiecare data mai bun, mai stiutor, mai introdus in stiinta supravietuirii, in stiinta de sine, in stiinta de ceilalti si - cel mai important - in stiinta timpului. Sufletul bolnav se vindeca greu, dar reuseste de fiecare data, surprinzandu-se pe sine de puterea de care este capabil, caci este constient ca daca nu o face acum, nu va mai apuca sa o faca vreodata. Si cine ar putea trai oare mai departe stiind ca nu a incercat, ca nu s-a ridicat de mai multe ori, ca a pierdut totul pentru ca nu a putut sa ierte, ca nu a uitat ...ca nu a trait.

 "Inchid ochii si intreaga lume se prabuseste in jurul meu; ridic privirea si totul renaste."

Atacata de vant

"Sufletul
dezbrăcat în frunzişul iubirii
de vântul furios ce frânge crengile moi,
trunchiul scrijelit de timp,
tainic labirint.

În mine
se cuibăreşte pasărea dorului,
se înfruptă animalic
din iluzia dulce a dragostei-
floare albă
legănată de vântul... durerii."