Greseala

Nu pot sa te vad altfel pentru ca nu te stiu. Nu pot sa te cunosc niciodata  cu adevarat daca nu te am langa mine. Nu pot sa vii decat in gandurile mele, asa cum te vad eu, care fabulez si te creez, pentru ca vreau sa te cunosc, dar nu pot altfel decat in acest mod. Nu pot sa te am decat in imaginatia mea, sa te dezvolt acolo, crescandu-te ca pe un lastar dintr-o samanta mincinoasa. Si ma indepartez, astfel, tot mai mult de tine, fara sa vreau.

Motivatia randurilor mele

"(...) La fel stau lucrurile cu multe momente fericite din viata noastra. Descotorisit de povara deciziei si a intentiei, navigand pe marile noastre launtrice, asistam la miscarile noastre ca la actiunile altcuiva, admirand totusi involuntara lor perfectiune. Ce alt motiv as putea avea pentru a scrie toate acestea, acest derizoriu jurnal [...] daca scrisul nu ar avea si el ceva din arta cositului? Cand randurile devin proprii lor demiurgi, cand asist, ca la ceva in chip miraculos nestiut, la nasterea pe hartie a unor fraze ce scapa vointei mele si, asternandu-se pe pagina fara voia mea, imi spun ce nu stiam si nici nu credeam ca vreau, ma bucur de aceasta nastere fara dureri, de aceasta evidenta nepusa la cale, de a urmari fara truda, fara vreo certitudine, cu fericirea uimirilor sincere, o pana ce ma calauzeste si ma poarta.
        Atunci, ajung, in deplina cunoastere si textura a fiintei mele, la o uitare de sine ce se invecineaza cu extazul si gust sublima tihna a unei constiinte spectatoare."
("Eleganta ariciului - Muriel Barbery)

Prostie

Au inceput sa curete zapezile, sa sape in straturile groase si sa scoate pamantul murdar la suprafata. Naivii, au impresia ca apele ii vor ineca, iar gheata ii va dobori in mers, ca albul ii va orbi in cele din urma si ca nu-si vor mai putea urmari drumurile uscate si lipsite de noima. Sterg tot ce e frumos aici, dar nu isi dau seama. Ei curata zapada, murdarindu-se pe ei, iar zapada se duce, trista, inchegata in somoioace mari ca de vata imbibate de prea mult aer si respiratii innegrite de fum, precum se face cea dulce de zahar dupa cateva minute, refuzand degetele ce o ating peste tot, rupand din ea.

Si omuleti ciudati se strang pe acoperisuri si ii privesc de la fereastra cum ajung pana la nivelul geamului meu, si ma ascund dupa perdele si astept sa plece, sa nu ma observe, sa nu ma murdareasca cu privirile lor lacome de oameni infometati mereu dupa mai mult. Au capatat zapada, au atins norii, acum unde incearca sa ajunga, ce mai vor sa cucereasca - cerul insasi? Din fericire, nu exista nici scara, nici acoperis suficient de inalt pentru aceasta.

Set fire on the rain

Si daca as fi suficient de nebuna sa iau un chibrit si sa dau foc la ploaie, sa electrizez apa atunci cand curge, ne-as omori pe toti, si as fi totusi satisfacuta ca nu mor singura...
Ca mor in ploaie, in apa pe care o iubesc si care ma linisteste. Ce moarte ar fi mai usoara, mai limpede, mai rapida ca aceasta?
Fara durere.
Doar apa. Si prea multe lacrimi cazute din cer pe care nu vreau sa le mai vad. Vreau sa se termine odata. Vreau lumina. Si caldura.
Daca boabele astea incolore ce cad s-ar transforma in petale de foc, as putea sa vad lumea arzand intr-o oglinda rosie prin ploaia de la fereastra, absenta, si tot nu as simti nimic. Prin picaturi rosii, transparente, te-as vedea doar pe tine, oriunde esti, in ultima secunda, inainte sa te prabusesti pe asfaltul de un rece curios, caci sangele nu este rece decat in imaginatia mea. Si totusi, de ar cadea din cer sub forma de ploaie, rece ar fi, caci rece-i si apa in drumul ei spre pamant, cand se sparge de caldaram in cioburi ascutite si-ti taie pielea frumoasa de tanar, de barbat, de iubit, lasandu-ti o cicatrice lucioasa ce se va topi la primul meu sarut.

Din camera obscura

Din camera obscura, cu ochii arsi de soarele rosu al peretilor de praf, privesc lumea de afara printre gene, greu, si ma obisnuiesc cu lumina zilei dupa intuneric. Ca stransi de o mana invizibila, ochii mi se inchid si mi se redeschid, zbatandu-se in pleoapele fierbinti catre o gura de aer. Bolnavi si grei, imi aluneca sub pielea fina si degeaba incerc sa-i aduc inapoi, caci injectati sunt parca de o lumina ce e prea dura pentru ei. Ustura si tipa de teama in pupilele marite, caci sa priveasca cu bunatate nu pot acum, si-i doare, dar dupa lacrimi si sare uscata printre gene nu poate veni lumina si dulceata seninului. Le e frica, dar incearca. Si totusi, spaima de acul ce le-nteapa vederea ii doboara cu incetinitorul, tiuind in capul frematand de ganduri, intre urechi. Cand se opreste totul, vine ca o usurare, ca o liniste deplina, asternuta peste pleoapele cazute sub care se mai invart inca globuri orbite de lumina.

Third photo day - Stellar project

 

"Noapte, stele... Tremuri. Ce ai? Te-nfiori,
Cand te-apleci genunea lumii s-o masori!
Fulgera-n eterna goana-ametitoare —
Trec pe langa tine — astrii rotitori... "

 Omar Khayyam

 Si cand vor trimite astrii sa ne-nghita, vantul sa ne sufle ca pe frunze de pe pamantul de care pana atunci fusesem prinsi, luna sa ne intoarca pentru ultima oara obrazul alb de fantoma, vom sti ca acesta e semnul sfarsitului si ca drum de intoarcere nu mai este. Ca am fost, asa cum este visul, pentru o secunda, si in clipa urmatoare nu mai suntem.

Invidie

"In momentele de disperare ma intreb , "Cum de poate aduce cineva un copil in lumea asta ?" .Raspunsul vine limpede , de la sine :"Pentru ca nu exista o alta lume si pentru ca nu este vreo alta cale ca un copil sa isi faca aparitia".
Robert Brault

Ii privesc si ma doare. Cu un junghi in piept imi spun ca sunt frumosi. Ca a strange la piept un trup mic, firav de copil este cea mai mare bucurie. Ca in ei este o gratie pe care noi n-am mai putea-o dobandi vreodata, caci sta in felul liber in care se misca si traiesc, petrecandu-si timpul din placere, in fiecare moment al zilei.
Cu un junghi in inima imi spun ca nu ai cum sa nu iubesti un copil. Un copil cere, insista sa fie iubit, cere dragoste cu fiecare particica a fiintei sale si o primeste din plin, indragit pentru privirea inocenta si faptura-i dragalasa de portelan. Nu ii e frica ca s-ar putea sparge vreodata, caci cazaturile-i dese si crapaturile-i din pielea-i fina ii lasa urme lungi si rosii de-a lungul membrelor mici, ca mazgalite cu creionul cerat ce se curata apoi cu "guma" lasand pete albe in mijlocul unui bronz dulce.
Unui copil nu ii e frica sa fie el insusi. Sa existe pur si simplu pentru dragul lor fata de viata. Fara sa se gandeasca de doua ori daca ar trebui s-o traiasca sau nu.
Uneori ma intreb ce am facut de am pierdut asta. Copilaria. Ce am pierdut in evolutia mea ca om, in loc sa acumulez, sa pastrez lucrurile care m-au facut ceea ce sunt in loc sa le pierd pe drum. Si sa uit cine sunt. Caci fara amintiri si fara sa inteleg acele lucruri inca nu mai am niciun sens.
Nu mai am nicio dovada pentru ceea ce sunt, nicio justificare. Copil nu, dar nici adult, ci o corcitura. O chestie dintr-o alta specie ce nu poate fi inteleasa. Ba nu.
Ma uit la un copil si tresar. Pentru ca ma gandesc cum as putea eu sa aduc vreodata pe lume asa ceva daca am ajuns sa nu mai inteleg definitia cuvantului "copil". Nu poti sa creezi ceva ce nu cunosti. Ce ai stiut odata, demult, dar s-a sters din mintea ta asa cum se sterg picaturile dupa ploaie. Credeai ca n-or sa se opreasca vreodata, te ascundeai si le negai pe dupa palmele stranse pe ochi. Acum imi ridic palmele si nu mai le vad acolo. S-au dus. 

Ii invidiez pe copii, stii? Nu pentru trupusorul lor micut si dragalas, nu pentru dragostea infinita ce li se acorda, ci pentru prostiile pe care le spun. Si pe care toata lumea le aproba. Desi nu le inteleg.

Nimicul mic

sunt un nimic. si nici atat, caci sunt un nimic scris cu litere mici de tipar, atat de mici incat nu le observa nimeni decat cu lupa. ...dar de ce sa se oboseasca?

Cinism

"Sa aspiri la astri
In bolul cu pestisori
Aurii sa sfarsesti.

Dupa toate aparentele, din cand in cand, adultii isi fac timp sa sada si sa contemple dezastrul care e viata lor. Atunci se lamenteaza fara a intelege si se intreaba despre angrenajul care i-a dus acolo unde nu voiau sa ajunga. Ba, cei mai inteligenti fac din treaba asta chiar o religie: ah, desertaciunea demna de dispret a existentei burgheze! Sunt unii cinici de genul asta care cineaza la masa parintilor: "Ce s-a intamplat cu visurile noastre de tinerete?" intreaba ei cu un aer dezamagit si satisfacut. "S-au evaporat si viata-i o catea." Detest aceasta falsa luciditate a maturitatii. Adevarul e ca sunt ca toti ceilalti, niste pusti care nu pricep ce li se intampla si care se joaca de-a tipii duri cand de fapt le vine sa planga.

E totusi usor de inteles. Ceea ce nu-i in regula este ca toti copiii cred in vorbele adultilor si, deveniti adulti, se razbuna inselandu-si proprii copii. "Viata are un sens pe care-l cunosc doar oamenii mari" este minciuna universala in care toata lumea e obligata sa creada. Cand, la varsta adulta, intelegi ca nu-i adevarat, e prea tarziu. Misterul ramane intact, dar toata energia disponibila a fost demult irosita in activitati stupide. Nu mai ramane decat sa te anasteziezi cum poti, incercand sa-ti maschezi faptul ca nu gasesti niciun sens vietii tale si-ti amagesti copii pentru a incerca sa te convingi mai bine pe tine insuti.
[...]Oamenii cred ca aspira la astri si sfarsesc ca niste pestisori aurii intr-un bol. Ma intreb daca n-ar fi mai simplu sa le explice de la inceput copiilor ca viata e absurda. Asta ar rapi cateva momente bune ale copilariei, dar i-ar aduce un castig considerabil de timp adultului - fara a mai pune la socoteala ca l-ar cruta de cel putin un traumatism, cel al bolului."
("Eleganta ariciului" - M. Barbery)

Ce ne spunem atunci cand nu ne vorbim II

Nu vreau sa iti spun nimic. Nu exista nimic ce ar putea spune mai mult decat am simtit, iar asta e tot ceea ce pot arata. Cuvintele nu-si au rostul, iar eu nu le-as putea articula oricum. Nu pot sa vorbesc, buzele-mi sunt intepenite, glasul mi-e mort in gatul uscat, nimic nu ma poate face sa le clintesc. Sunt incapatanata, stiu. Dar de data asta vina-mi e justificata. Nu pot sa ma misc atunci cand te vad pe tine.  Nu imi doresc decat sa te privesc, doar atat, iar tu sa privesti inapoi.
Nu-mi doresc decat sa intorci capul cand mergi pe drum, sa-mi simti ochii si sa te uiti la mine.
Doar sa stii ca exist.
Atata tot.
Iar eu sa stiu asta, ca m-ai vazut si ca stii cine sunt. Nu as vrea sa traiesc o viata in care tu sa nu ma fi cunoscut niciodata, iar eu sa rabd degeaba o asteptare crunta.

Sunt cuvinte goale si multe si fara rost. Dar daca nu le-as scrie, daca nu m-as elibera cumva de ele, simt ca mintea mea nu ar mai putea sa le suporte si ar incepe sa se fisure in disperarea ei. Nu vreau sa mor de gandurile mele.