Droguri false..

Viata noastra se compune din respiratii. Daca inima noastra nu ar mai putea sa miste, daca ar deveni inerta precum o perfuzie lesinata de lichid, atarnand greu din trupul tau, am cadea oriunde ne-am afla, rapusi de sentimentul de povara al trupului ce ne cheama in jos, tragandu-ne ametitor, halucinant precum o bautura alcoolica inauntrul fiintei noastre, acolo unde nu se mai afla decat sufletul din lumina si simtirile, asteptand sa fie eliberate. Daca inima noastra ar uita sa mai existe, plamanii s-ar prabusi – pungi de plastic la pamant - , dezumflandu-se jalnic pe jos precum prezervativele stoarse de substanta. Sufletul nostru ar uita sa mai respire pamanteste, iar ratia de droguri puternice ce-l tineau pana atunci in capcana obsedanta a aerului ar fi taiata brusc, lasandu-l sa se zbata innebunit precum un peste pe uscat... Trupul s-ar umfla si s-ar strange precum o minge de cauciuc pana ar ramane fara niciun strop din ametitoarea otrava... Iar apoi, cu ochii goliti de culorile Pamantului, sufletul ar inceta deodata intr-un moment de tacere, constientizand pentru prima oara linistea adevarata in afara bubuitului inertic in vecinatatea caruia traise pentru decenii intregi. Simplu si firesc, ca si cum sunetele organului grotesc reverbrand prin oase odata disparute, drumul gandurilor in afara s-ar fi eliberat brusc, sentimentele ar curge in afara mea, odata cu amintirile si constiinta prezenta a eului sub forma pamanteasca. Ar iesi in afara, prin fibre de carne flasca, prin pori, evaporandu-se in aer precum un praf impercebtibil de stele... Si sufletul, si cu mine... cu totii am fi liberi. Odata ce am uita sa mai respiram...

Suflete amante

Daca pe dinafara pielea si cantitatea ei difera, daca pe dinafara suntem grasi, urati, iar muschii ne sunt acoperiti de grasime inutila, pe dinauntru oasele noastre arata la fel. Umblam... goi inauntrul nostru. Umblam goi prin viata din noi, din afara noastra, fara sa ne vedem, fara sa constientizam... ca suntem doar un schelet de oseminte albe, tari, de piatra, toate aceleasi, niciunele mai mari, niciunele mai umflate de inutil, de prea mult, de prea urat, care se vor preface in praf dupa ce vor fi ramas singurele din trupurile noastre neinsufletite pe pamantul in vesnica regenerare, in vesnica miscare... in vesnica uitare.

Eu te vad. Eu te vad... Tu ma vezi ? Poti sa-mi cuprinzi sufletul in gramajoara aceea de oase din dreptul pieptului, acolo unde ar trebui sa fie organe grase si umflate de lichid, fire negre si rigide ramificate dintr-acestea care-l tin prizonier, cu materie intunecata si vascoasa acoperindu-l... ? Este acolo... inchis. Pana cand trupul acesta, prin moarte, il va elibera in sfarsit... Atunci... si doar atunci. Sufletul meu se va putea ridica spre tine, si al tau spre al meu, iar noi doi ne vom putea apartine unul altuia. Sufletele noastre eliberate se vor putea in sfarsit vedea si iubi.

Eu te ating. Tu ma simti ? Adanc, sub pielea ta, sub carnea ta, sub ramificatiile de vase curgatoare care pompeaza lichid halucinant in inima ta, imbatandu-te, intunecandu-ti gandurile, ... adanc, prin oase. Acolo unde maduva strange scrasnind de durere sentimentele tale inghetate in alb, legandu-le de acest loc, de acest trup, de acest sine... Ma simti ? Te ating... iti ating oasele, simtirile, sufletul... ti le ating... si tu te strangi de placere. Oasele tale gem, reverbrand in ecou sunete fara de noima printre peretii de piatra, urland chinuite de extaz sentimentele catre suflet... Iar acesta, moale si cald, se umfla cu ele de placere si da pe afara lichid alb de multumire... absolutul se revarsa peste inima vecina lui... Iar aceasta iti pompeaza viata, drept raspuns, prin corpul lumesc.

Cadavre

 Pliculetele de ceai se ridicau tremurand din apa neagra, plutind deasupra, scuturandu-se de substanta, cu resturile adunate grele la baza precum excrementele umane. Cadavre blonde, cu materia adunata sub ele in timp ce se chircesc cu picioarele impletite, spanzurate de o forta invizibila... gaturile albe, subtiri de ata smucite cu o miscare ascutita... Oasele albe intinse drepte in schelet in corpurile fara viata... materie murdara scursa la picioarele zvacnind inca in inertia pasarilor de gaina carora li se taie capetele inainte de vreme... sange maro, care nu mai e proaspat, curs puturos in apa de sub el. Spiritul parfumat, spiritul insufletit respirand linistit pe fundul canii.

Sus cadavru, jos vietate.

Maine – amintire – doua cadavre – unul uitat in groapa de gunoi a exteriorului, celalalt in cea a interiorului.

Gelatina de suflet

As fi putut jura ca parul ii era cald. Era fierbinte, subtire si moale, umed lipindu-i-se de cap intr-un mod curios, ca la puii de pasare care isi ascund gaturile pe dupa aripi. E cald si placut acolo, si un miros sarat de piele incretita de emotie, asa cum primesc alte corpuri golase langa piept, inghesuindu-se unele intr-altele pe sub puf si oase, intr-o nuditate fireasca, de copil speriat, necuvantator.

Asa cum se strangea infrigurat cu capul ud de transpiratie fierbinte in piept, dezgolit langa cada cu apa rece, ma ridic si imi trec mainile prin parul, scurt, negru, adancind degetele in pielea ascunsa acolo, cautand sa ma apropii de centrul fiintei micii creaturi, sa ma strang in ea, ghemuita, la cald, si sa ating cu dintii samburele de suflet cazut acolo... fraged si rosu de sange.  

Innn...nn...n..nec

Apa. Ingrozitor de multa apa. Si niciun pic de aer. Zbucium. Adancime. Scufundare. Rece...Rece gheata. Si atat atat de multe lovituri. Nu se mai opresc. Valul continua sa ma duca la vale, aruncandu-ma tot mai mult inauntru, in locul acela inghesuit, involburat de materie si substanta moarta, multa, impinsa una peste alta, cu mine invartindu-ma printre ele, lovindu-ma, zgariindu-ma, taindu-ma... In apa murdara de noroi ochii mei nu mai conteneau sa se miste innebuniti, cautand, cautand si negasind ceva de care sa se agate, sa inceteze caderea fie si pentru o clipa. Sa-si traga aerul, sa respire. Credeam ca lumea in care cazusem se zbatea in mine deja, mai ceva ca o a doua inima si nu mai stiam daca bataile si loviturile primite se auzeau mai tare dinauntrul sau dinafara mea. Si atat de mult sange... Bucati din mine ieseau si se amestecau cu celelalte, pierzandu-se, diluandu-se in apa sarata si noroi. Simteam cum gheare si unghii uriase, grele scormoneau in mine si rupeau brutale bucati de carne, organe, viata.

 Ma tineam cu mainile de genunchi si, cu ochii stransi, ma lasam impinsa si aruncata in toate partile ghemuindu-ma in mine, incercand sa protejez ce a mai ramas, incercand sa raman in viata... Sa-mi pastrez toate puterile. « Nu fi proasta – stai linistita, salveaza-ti caldura » erau cuvintele care imi veneau in cap, nu mai stiu de unde... Dar sunau atat de convingatoare acum. Si de stupide totodata. Nu mai era nimic ramas de facut. Credeam ca tipetele din capul meu nu se vor opri niciodata, asa cum nici loviturile si greutatea permanenta a apei nu inceta sa ma innece tot mai tare, sa ma traga in jos. Intregul meu corp era golit de organe, de sange, de mine, pentru a fi umplut in schimb cu apa, umflandu-ma cu materie lichida, sufocandu-ma de mizeria ce-mi intra prin toate gaurile trupului descoperit in fata curentilor nemilosi de aer. Era prea tarziu... nu incetam sa ma gandesc la asta. Era prea tarziu. Muream atat de repede si nici macar nu vazusem un firicel de lumina sa am convingerea ca, daca am fost intr-atat de proasta incat sa nu-mi salvez energia pana acum, cel putin am ajuns undeva...mai sus. Dar nu. Tot acolo. Aceleasi... gramezi de noroi, intuneric, gheare, materii grele, fara forma. Murisem, stii ? Murisem. Asa credeam cel putin.

 La un moment dat... paruse sa se faca liniste. Nemiscare. Imi imaginam ca totul se oprise. Se derulau acum cu incetinitorul in fata ochilor mei, iar eu, in mijlocul lor, invelita in propriile brate si par, le priveam obosita prin ochii intredeschisi, intrebandu-ma...Intrebandu-le. Care le-a fost rostul. De ce. Si deodata. S-au indepartat, de-o parte si de alta, iar eu, incet incet am desfacut membrele pe de laturi, simtind pentru prima data junghiul de durere in abdomenul gaurit si creatura enorma ce-mi traia in suflet si plangea cu lacrimi de sare peste tot sangele ramas, usturandu-ma in toate colturile trupului meu slabit. Dar nu mai conta. Eram libera, pentru prima data. Scapata de brate, de picioare, de trupul greu care ma trasese pana mai atunci la fund, reuseam pentru prima oara sa ma desprind, sa plutesc. Incet, corpul diform de om se ridica printre bucatile neinsufletite de materie inabusite in apa sarata, dezlipindu-se de pe el, eliberandu-l catre suprafata, impingandu-l de acum cu brate moi catre o gaura in cerul strans peste ele. Straturile de lichid se diluau din negreala ce le ingrosa inainte intr-o forma usoara, dulce de auriu, curatand bucata de carne ce venea sa le intampine cu miscari blande, atat de slabe incat abia le simtea. Si apoi...un alt corp. Venindu-i in intampinare. Doua fapturi diforme, cu extremitati negre la capete intinse unele spre altele sa se impreuneze, sa se atinga, sa se agate... Sa respire.