In fiecare seara vin si scriu despre tine

12-08-2013

 Nu stiu de ce am deschis o pagina de caiet in seara asta. Imi aduc aminte, insa, ca mai devreme plangeam in oglinda si gandeam.... si ma gandeam la tine. La tine –ala care nu existi / aia care nu existi / aia care nu existam.

Asa cum eu nu stiu sa exist fara tine, oare tu cum faci fata ?

Asa cum eu ajung in fiecare seara acasa sa scriu despre tine, tu o faci vreodata – scrii despre mine ? Daca eu nu exist in lumea mea, oare tu vorbesti despre mine in a ta – oare de aceea continui inca sa traiesc – cineva, undeva, vorbeste despre mine – si astfel ma hraneste cu iubire sa continuie sa traiasca sufletul meu, sa nu se piarda, asa cum inima-mi traieste cu aer ?

Ce patetic suna ce tocmai am spus.

In fiecare zi. Sufletul trist si rece se trezeste in diminetile inabusitoare de august si are grija de corpul de copil in care traieste – il spala, il ingrijeste, ii spune vorbe de alinare cand este pe punctul de a-si pierde mintile si a pune capat vietilor amandoura – atat a carnii, cat si a spiritului – de aceea sunt eu aici – sa te ajut sa nu cazi...

(« A. Sunt aici, A., uita-te la mine ! Sunt aici... »

Nu stiu de ce, cuvintele astea ma calmeaza mai mult decat orice altceva)

Imaginile isi vorbesc in oglinda una alteia si echilibrul a fost restabilit...

Pe gat simt gust de suc de morcovi si in gura gust, intr-adevar, bucati de leguma moale – imi dai sa mananc ca la copii, mai ? – si pe piele mirosul recomfortant de crema ameteste creatura mica tocmai inainte sa fie innecata de depresie prosteasca in lacrimi de nimic curse dintr-o inima umana de nimic – caci eu iti sunt sufletul si eu nu am plans acum.

Imi canti cu voce linistitoare inainte sa adorm, inainte sa incep sa uit si sa ma intorc la mine... – da, caci gandurile iti sunt prea nocive, ai nevoie de mine sa nu mori de gandurile tale, ai nevoie de tine sa iti murdaresti mainile de sangele lor inainte sa provoci victime mai grave in realitatea cea urata... Ai nevoie de mine sa ucizi ca sa nu te sinucizi.

Dar nu pot sa-ti dau ce-mi ceri, vezi tu... Nu pot sa iti ofer iubire, nu te pot lasa nici sa o cauti, sa o accepti, sa (te) iubesti, sa . Nu-ti pot permite sa-(mi) murdaresti inima cu sentimente pentru nimeni-i care iti vorbesc in fiecare clipa.

Nu pot sa te las.

Vii seara acasa si te apuci sa imi povestesti. Imi spui de ei – de oameni – iar eu le vad figurile in mintea ta – baieti, mine blege si seci, fiecare seaca si anosta, substanta moarta in lichidul acela ce se numeste viata in ochiul pamantean ce se zbate bezmetic in fata altei fiinte de sex opus ce o crede asemenea lui – si ma intrebi – pot ? Vrei sa incercam ?

Nu.

Ne doare, suntem singure, plangem si ne strangem una in alta cand seara vine in patul gol si trist, avem grija una de alta si mangaiem trupul la fel de trist si gol atunci cand simtim ca durerea il apasa mai mult decat ar trebui...

Dar nu asta.

Caci.

Vezi tu...

In ciuda a toate, eu seara vin si scriu despre tine.

In fiecare seara, eu inca scriu despre tine. Desi tu n-ai citit un cuvant...

In fiecare seara, eu scriu despre tine – vesnicul « tine », nestiutorul meu amant caruia sentimentele nerostite prin aer fizic nu se risipesc niciodata...Caci, nemurdarite, nerostite, n-au fost daruite efectiv niciodata. Niciodata prea dulci, prea siropoase – daca nu le-am cunoscut gustul niciodata. Niciodata prea zgomotoase, niciodata deranjante – caci nu le-am auzit niciodata. Niciodata prea mult, niciodata sufocant, niciodata plictisind – caci nu le-am simtit niciodata...

... in fiecare seara ma intorc acasa si scriu despre tine; in fiecare zi, in fiecare seara, de cand imi pot aminti... Cu oricine as fi, oriunde as fi. Eu ma intorc. Si (iti) scriu. Intrebarea este. Tu... scrii vreodata despre mine?

Proza pentru M.

8-08-2013

Imi infundam capul inauntru si perna mirosea a tine. Relaxant si dulce – mirosul tau, draga...

Si prosoapele puse pe sarma la uscat vara. Miroseau a sare de mare si a trecut, miroseau a picioarele tale pistruiate si calde sub fusta de plaja si a talpile cu unghii ovale, rosii si perfect conturate pe degetele familiare. Si a parul tau scurt. Si a zambetul tau. Vara.

Si nimic, nimic nu ma putea linisti mai mult ca aceste amintiri...

Diluare :

Si in zilele acelea in care sentimentul durerii era mai puternic decat orice, iar constiinta lui le anula pe toate celelalte, nimic nu ma mai putea calma, nimic nu mai putea ajunge si calma mintea umflata de ganduri si ajunsa precum un fruct putrezit in creierul meu ori precum un avorton ucis inainte de vreme, prin care se vedeau inca ramificatiile groase de vene si sentimente sparte... nimic nu mai putea ajunge la ea, o cuprinde intre palme si relaxa cumva uriasul balon de sange acid... mi te imaginam luandu-mi-o si flexandu-mi-o intre ele ca pe ceva de cauciuc, cu calm sec si privire linistita de cunoscator care stie si a vindecat de-o viata suflete pocnite de oameni tampiti.

(Sunt un om tampit ?

...vorbesc urat.

Normal ca sunt !

Altfel de ce as fi aici ?

De ce as scrie ?

In loc sa dorm. In loc sa mananc. In loc sa ma uit la filme proaste, sa ma indop cu chestii prajite si sa butonez jocuri video pana la disperare, pentru ca mai apoi sa ma f*t sec intr—un dormitor cu o persoana neimportanta si sa ma culc pe pieptul ei – al carei suflet dinauntru e la fel de neimportant pentru mine – si sa adorm. Precum face toata lumea)

Si ai sa ma linistesti...

In zilele acelea. Cumva. Tu reuseai sa ajungi la mine. Cumva. Durerea. Imi amintea de tine.

Si pernele in care ma cufundam sa adorm seara. Si prosoapele in care ma inveleam dimineata. Si pielea pe care o dadeam cu crema sa potolesc arsurile din creier ce-mi apareau si pe piele, neinfranate de nimic – de nicio lege tampita a fizicii, a naturii – de nimic. Doar durere. Rosie si proaspata pe carne.

Pielea calda miroase a piele de tine. Nu exista altfel de piele calda decat a ta. Nu exista altfel de vanilie decat cea din pielea ta, atunci cand te lungesti la soare si se topeste in parfumul carnii nu asa de tinere de femeie de varsta mijlocie. De femeie adulta si fericita. Cred ca nu ar mirosi la fel daca vreuna dintre aceste calitati ar disparea.

(Dar in timp a facut-o – mi-ai facut-o – ai facut-o ...sa dispara. Si in momentul acela drogul meu cald, imbatator s-a dat deoparte deodata, lasand libera durerea adormita pentru totdeauna inauntrul mintii mele, sa-si faca de cap, urland ca monstrii la luna, iar luna mancata pe jumatate la care se rugau astfel de fiare negre – sufletul meu insingurat)

Si mirosul acela – mirosul tau – era in mine. Te stiam dinauntrul meu si traisei acolo dintotdeauna, fara sa dispari sau sa te nasti niciodata, dintotdeauna si niciodata nascuta cu adevarat... Dar acolo. Si amintirea ta, ucisa si pastrata pentru totdeauna de mine si in mine era numai a mea, numai a mea sa ma linisteasca, sa fie...

Durerea calda in schimb. Miroase a mine. Si a ganduri sparte pe o perna patata intr-una de negru, pentru ca durerea din capul meu curge de fiecare data cand indraznesc sa umblu acolo si sa colorez moartea aceea tipatoare in ceva mai pamantesc.

Mori ! Mori, imi spun. Mori dracu si lasa-ma in mortii tai de moarte moarta.

Dar macar lasa-ma sa exist.

Linistita si singura.

In zilele acelea. Nimic nu m-ar fi ajutat mai mult decat imbratisarea ta, draga. Stiu ca de obicei nu las pe nimeni sa ma atinga, dar... Tu erai mai necesara singuratatii decat era singuratatea intimitatii in momentele acelea.

De aceea. Te rugam sa ma imbratisezi. Sa nu ma lasi asa. Vino, te rog – sunt mult prea singura – mult prea singura...

Poate daca o sa strige din mine iubirea

Poate ca daca am sa imi pun un afis mare care sa strige ca ma gandesc la tine sau ca mi-e dor de tine, ai sa stii de mine, ai sa ma auzi si ai sa vii sa ma iei.

Diluare :
Poate daca iubirea o sa strige din mine ranita din toate cele patru colturi, reverbrand in mine precum lumina solara in cele patru colturi ale Pamantului, in patru puncte cardinale, in patru puncte unde se invarte soarele – (asa se invarte si ea inauntrul meu – asa se invarte iubirea mea, asa se invart fluturii mei, asa te invarti tu inauntrul meu... Asa se invarte o imagine de iubit, si inauntrul ei o amintire de om asa cum a ramas ea – nealterata in timp – si inauntru un sentiment... sentimentul pe care l-am avut in momentul ultimei priviri surprinse in ochii tai, chiar daca nu imi era adresata, chiar daca nu diluase niciodata in apa calda albastra dinauntrul ei imaginea mea asa cum am facut-o eu cu a ta... – acea ultima privire. Si acel ultim loc unde luase forma trupul tau, si acea ultima caldura din aer pe care o lasase pielea ta parfumata a nimic in mod special si a sinele tau in acelasi timp – pentru ca tu nu ai nevoie de briz-brizuri ca sa sclipesti... Nu ca altii. Nu pentru mine. Niciodata daca ar fi dupa mine.) ... Poate daca o sa strige din mine iubirea. Poate daca am sa port litere mari pe fata dupa care sa ma citesti, caci ochii mei plecati si buzele incremenite n-au sa ma tradeze niciodata... Poate daca am sa ma desenez pe una dintre paginile tale de caiet ca sa ma vezi. 

Poate asa.

Poate daca o sa strige din mine iubirea. Poate daca am sa tai bucati din mine si am sa le las peste tot in lumea asta sa ma revezi in fiecare coltisor in care-ti vor ajunge pasii – si am sa le impregnez pe toate, sa nu ratez niciunul – poate atunci voi fi mereu cu tine... Chiar daca nu ai sa ajungi pe acolo. Chiar daca nu ai sa ajungi in colturi de lume, cum nu ai sa ajungi in colturi din mine, pentru ca nu ai sa stii sa o cunosti/ sa ma cunosti, pentru ca nu ai sa doresti sa o vezi/ sa ma vezi... sa ma cunosti. Chiar daca. Eu am sa stiu...

...eu am sa stiu. Ca ai fost. Ca ai fi putut fi. Ca pielea-mi iti cunoaste atingerea chiar daca nu a simtit-o niciodata, ca inauntru-mi iti cunoaste oasele, si carnea, si sangele... si fibrele, si sufletul. Chiar daca nu te-ai oglindit niciodata in bucati din mine.Chiar daca nu mi-ai permis sa te privesc.
Eu te-am privit. Am fost o lasa ca nu te-am chemat... ca nu am lasat un sentiment sa se desprinda de mine, sa simt ruptura mica... pentru a simti reintregirea completa mai apoi. Ca nu m-am rupt pentru tine, pentru a nu ma tari mai apoi – o facatura din omul ce a fost – in bucati disecate din mine, cu suflet rupt si inima scrasnind a spart intre coaste... disecate caci ai fi taiat inauntru si ai fi privit prea insistent in adancul meu, caci m-ar fi durut privirea ta, asa cum il doare pe cel bolnav bisturiul cel aducator de bine, caci tu nu ai fi vrut niciodata sa-mi faci rau... ci sa ma vindeci. Dar nu am putut. E prea arzatoare o privire pentru organele-mi bolnave de singuratate... E prea imbatatoare o iubire pentru sufletul condamnat la nesentiment, prea ametitoare, prea amenintatoare. Prea periculoasa. Pentru corpul. Pentru sufletul. Pentru minele. Care nu a invatat niciodata sa se maturizeze. 

Sunt un copil. Un copil prost. 

Dar un copil bolnav. 

Si copiii nu permit adultilor sa patrunda in lumea lor secreta. Le-ar putea vorbi frumos – ti-as putea vorbi frumos; ar putea primi imbratisari si sarutari cu buzele stranse de incordare pentru matusa cu buze murdarite de ruj, pentru bunica cu ele plescaind a saliva uscata – te-as putea lasa sa ma strangi asa... le-ar putea permite sa se joace cu ei – m-as putea juca cu tine. Dar doar pentru o vreme. Caci dupa aceea... Codurile secrete nefiind dezvaluite vreodata, te-am parasit inainte sa iti dai seama, te-am parasit inainte sa te cunosc – inainte de primu-ti zambet sincer care mie mi-a parut fortat, prea mult pentru lumea mea de lucruri mici si simple – inainte sa ma iubesti, inainte sa crezi ca eu ti-am raspuns... Deoarece. Copiii pot fi doar draguti cu cei ca tine. Dar nu te-au iubit/ nu v-au iubit niciodata, nu v-au lasat niciodata inauntru Dar, desi deschisi, ei nu permit niciodata prea mult. Un copil nu are sa iubeasca niciodata decat cel mult un alt copil. 

Un copil din cerul lui cu baloane colorate si vise faurite din vata topita. Nu pufoasa si umflata ca un nor fals – nu. Norii mei plang si au lacrimi sarate si sunt umflati asa de durere, iar nu de fericirea voastra. Nu. Vata topita. Ca si dragostea mea. Niciodata arzatoare, niciodata palpaind mai mult de o secunda.


Inainte sa iti dai seama, ma voi fi topit in sentimentul meu, intr-un drum intre mine si tine care nu a fost parcurs niciodata pana la capat... inainte de atingerea aia dupa care tanjeam. Caci chiar daca am primit-o. Ea nu mai era a ta in momentul acela. Ci a lui.

Mereu a lui. A strainului.

In loc sa ne apropiem, iubindu-ne – ne indepartam unul de altul. De aceea, nu veni cu niciun pas mai aproape daca nu vrei sa te ranesti in nesentimentele mele – si sa nu crezi ca am sa te crut in vreun fel. In momentul in care ai acceptat sa iei parte la joc, ai prevazut ca am sa pot sa te lovesc la fel de tare cum as fi putut candva sa te mangai. Dar si ca nu a fost decat vina ta in tot acest timp...

Pentru ca m-ai indepartat. Pentru ca, apropiindu-te, auzind mai de aproape vocea ce-ti parea neclara de la departare – te-ai instrainat de ea, dezvatand limba noua ca pe o pierdere brusca de memorie – si ma iubeai in limbi straine si cu maini stangace pentru ca nu mai stiai cine sunt. Apropiindu-te, m-ai uitat. Te-ai orbit, surzit, amutit, murit, prostit...de mine. Te-ai dezvatat. Si eu nu te-am iertat. Nu te-am luat de la capat. Nu te-am strigat din nou. 

Pentru ca ai uitat sa ma mai auzi. Ai uitat sa asculti dragostea ce canta in mine precum cutiuta muzicala cu sunete de pian de pe noptiera... Prea incete pentru tine, prea putin se pare.
Prea straine ca sa ma primesti ca pe sinele tau. Prea ne-tu ca sa devenim « noi » impreuna...

Si am ramas singuri amandoi. Impreuna... si singuri. Din nou. De la capat... 

Pregatiti sa luam de la capat...
...cautarea.

Pana cand nu va mai ramane nicio picatura de sange in trupurile noastre imbolnavite, innebunite de foame. Pentru ca noi suntem zombie, vezi tu. Zombie... creaturi ne-vii, pe veci condamnate la ne-somn, la ne-viata, la ne-oboseala. Ce se transforma in lucruri urate atunci cand intra in sevraj dupa iubire. Caci o colectioneaza si se hranesc cu ea precum altii o fac cu servetelele sau pene de chitara, sau sticle de vin vechi...
Sufletele noastre ne-moarte colectioneaza iubire. Si mor cate putin dupa fiecare inghititura... Dar niciodata suficient – cat sa o lase sa ii termine pana la capat.
Pentru ca sunt lase. Sufletele noastre ne(-)iubite sunt lase. Dar nici nu vor sa ne lase... in pace.

Dragostea creste invers din mine

Numai daca as putea sa-ti arat cum/ cat te iubesc.
Dar dragostea creste din mine invers, vezi tu. Radacinile-i cresc pe la suprafata, iar tulpinile-i groase isi fac drum pe gatul sufocat de atata emotie, sadind si resadind inauntrul si in afara mea sentimente si declaratii de dragoste pentru iubitul meu nestiutor. Fiecare floare e un sarut... un sarut nedaruit. Si frunzele-mi moi sunt curbate in asa fel, intinse dupa forma trupului tau, cu fiecare miscare, tanjind dupa o mangaiere si incremenite asa – marturii in carne pentru fiecare dintre ele, neprimita si omorata inainte sa se implineasca... 

Iubirea creste invers din mine. Mai intai frumoasa, mai intai in mine – apoi in afara si transformata ... in ceva urat si tot mai putrezit, pe fiecare secunda de "ne-iubire" traita - numarata incet si sacadat inauntrul ei, precum bataile grele de pian cazute inauntrul inimii mele, trosnind in cate o forma nenaturala de materie de fiecare data - maracini. Tot mai intinse, tot mai departe de mine, infectand tot pamantul asta cu durerea resimtita de ea. Dand inapoi ce nu a primit niciodata de altfel... pentru totdeauna... In felul ei. Atat de diferit de o iubire ... o iubire lumeasca.

Ci inversa. Asa cum este toata lumea mea de altfel...

Amour

-Dar ce...

Surpriza barbatului fu urmata de un oftat. Un oftat care nu poate fi transpus in cuvinte, caci sentimentele insasi nu pot fi de obicei... Iar sentimentul lui era unul de iubire. Ca intotdeauna unul de iubire. Dar iubirea din momentul acela era trista. Si induiosata... fata de persoana draga ce sedea alunecata pe jos, langa peretele rece, cu fereastra deschisa deasupra capului, in neputinta de a o inchide sau se clinti pe sine insasi in vreun fel. Totodata, nu scoase niciun cuvant de plangere, ori vaiet. Doar zambi si isi intinse bratele catre salvatorul ei...

Ploua deja de cateva ore implinite... Si furtuna ajunsese pana in casa, rece si intunecata, in ochii ferestrelor orbite de fulger, doborate fara vlaga pe de laturi – in ochii femeii bolnave, zambind trista a resemnare langa ferestrele si mai bolnave de langa ea – caci pe ele nu avea cine sa le aline... nu, nu – nu ca pe ea – ele nu il aveau pe el – dragul de el – care avea sa vina – oh da, si inca cum – si s-o ridice de acolo, ca de obicei... si singuratatea nu va fi fost niciodata posibila in amintirea ei, caci el era cu ea...chiar si cand nu era prezent. Dar nu trebuia sa i-o arate. Nu, nu voia sa il sufoce – ori, altfel, avea sa ii dispretuiasca handicapul – daca nu o si facea deja.

Si in timp ce era ridicata pe bratele lui la loc in scaunul de fier – acel nenorocit, oh, care o tinea prizoniera – zambea.... Zambea inca – caci asa voia sa ramana mereu in amintirea lui – zambind :

-Cat este ceasul ?...

...Cum de ai ajuns acasa asa devreme ?

El nu zicea nimic. Ce ar fi putut sa zica ?

(Arata ca o proasta stand acolo pe jos, ca o carpa, ca un nimic... cum ar mai fi putut sa il atraga in vreun fel? )

Se intinse spre bratele scaunului si il fixa...

(O uraste, oh da, pot sa vad cum o uraste – boala asta – si impreuna cu ea si pe mine...)

Ii aranja patura aruncata in laturi pe genunchii ce tremurau... Da, ii putea simti tremuranzi si suferinzi chiar si in nemiscarea aceea – chiar si in incapatanarea ei – uite-o cum zambeste, Doamne, uite-o cum...

(Ma priveste intr-un fel... Stiam eu ca se va ajunge aici. Compasiunea si grija permanenta pentru un invalid nenorocit nu fac casa buna cu dragostea... Oh, dar a trecut inca si-asa mult timp)

... refuza, refuza sa isi clinteasca buzele acelea incapatanate, sa imi spuna... Sa imi spuna o data – o data doar – si stie ca s-ar elibera, stie ca durerea ar fi mai usoara. Daca ar vorbi cu mine ! Doar daca nu ar fi atat de incapatanata...

(... de cand suntem impreuna. Am atatea pentru care sa-i fiu recunoscatoare...)

Atat de mandra, oh doamna mea... De ce, de ce...

(Oh, iubitul meu, uraste-ma – uraste-ma – si tot nu am sa iti port vreun gand rau vreodata. Tot am sa te stiu langa mine, pentru ca, desi ne cunoastem de atat de putini ani intr-o eternitate de om...)

De ce a trebuit sa vina si asta peste noi, sa nu ne lase linistiti ? Te vad doar – te vad – cat de mult te doare, si ma doare si pe mine odata cu tine... Dar o sa trecem noi si peste asta, o sa vezi. Nimic nu o sa ne doboare daca suntem impreuna. Doar daca m-ai lasa sa ma apropii...

(... e ca si cum nu ai fi plecat niciodata ca sa am cum sa te cunosc... sau cum sa ma despart. Mereu aici... )

...te iubesc, draga mea.

(Te iubesc.)

Diluare

-          - A inceput ploaia si s-au inchis toate tarabele in piata... Nu am mai avut ce sa fac si am luat-o spre casa. Si imi pare rau, nu am reusit sa iti gasesc capsunile alea – toate erau ba prea moi, ba de-a dreptul zbarcite. Si inainte sa le verific pe toate, a venit furtuna asta si nu am mai avut cum.

-          - Stai linistit, draga, te duci maine...

Te duci maine...

-          - Aici ce s-a intamplat – fereastra...

-          - Nu e nimic cu fereastra. Cred ca ai lasat-o tu deschisa inainte sa pleci.

-          - ...

-           - Nu m-a deranjat cu nimic, nu incepe sa te scuzi, prostutule. Chiar aveam nevoie de putin aer proaspat.

(Zambind. Tot timpul zambind. La dracu’ cu zambetul ala...)

-          - De cat timp stai aici ?

(Se incrunta)

-          - Oh, de putin. Ti-am zis doar ca te asteptam mai tarziu... Nu face nimic, serios. De fapt, sa-ti spun drept, nici nu mi-am dat seama. Cred ca trebuie sa fi alunecat... dar nu mai imi amintesc momentul exact... cum sau de ce...

(M-am trezit pur si simplu aici. Un picior indoit sub mine, unul sucit intr-o pozitie nefireasca pe podea... Si durerea nu am simtit-o deloc, iti jur ! – am uitat... Am uitat de cand te astept. Se transformase deja in firesc, iar timpul se oprise. Stateam acolo si zambeam, si oprisem timpul. Stiam ca timpul care continua sa treaca nu avea nicio importanta, si avea sa reporneasca – in mod evident – atunci cand te intorceai tu.

Nu cred ca am fost o singura clipa suparata pe tine in acest interval... Cred ca nu am fost constienta de niciun fel de sentiment, ori de vreun gand – de niciun fel. Doar. Stateam. Puteam auzi...

... ploaia batand in geamuri, inima – acel organ plutitor intr-o masa de sange – batand in piept... sufletul levitand intre coaste, sangele inghegandu-se in jurul lui, oase calcificandu-se... Timp inghetand incet in orologiul de pe perete si, odata cu el, o realitate cenusie incepand sa se altereze... Aproape ca puteam sa aud trosnetul ghetii acoperind...acoperind... si raceala de afara intrandu-mi in oase, pregatita sa ma paralizeze. Dar poate ca am si fost incremenita. Intr-un fel. In asteptare, nu mi-a fost dat sa realizez acest lucru, intrucat nu simteam nimic dar...

Ce inseamna sa mori de fapt ? Caci nu mori cu adevarat, nu-i asa ? E tot o asteptare, o incremenire in timp, pana ce ti-e dat sa traiesti din nou...

Eu mor de fiecare data cand te astept pe tine.

Dar apoi traiesc din nou. Si – oh – nici nu stii cat de frumos – cat de frumoasa – este viata.)