De la mine pana la tine

De la mine pana la tine

Sunt drumuri de sare

Si crestaturi de sange

In prapastiile de carne din pamant.

Sunt oameni fara de nume

Straini amanti muscati in graba

Si nefericiti in imbratisari fara de brate.

Sunt ploi, si raze, si-nfloriri

In tari unde nimic nu mai rasare

Nimic nu mai respira

In nimicurile de suflete

Ramase in spatii dintre ele.

De la mine pana la tine

Sunt drumuri de sare

Straini amanti fara de nume

Si crestaturi de sange

In prapastii de carne

Din pamantul

Ce nu-nfloreste nimic

Niciodata.

De la mine pana la tine

21 de arme oarbe

Care tintesc sa ne sparga sufletele

De la mine pana la tine

21 de cartuse de cuvinte

Despartite in inimile noastre

De la mine pana la tine

21 de sentimente

Neimpartasite de atingeri.

Infiltrare

Aplecata peste chiuveta din baie – aplecata peste cada de ceramica din camera de hotel, din dormitoare – aplecata peste trupuri straine, tot de ceramica in raceala lor stranie inauntrul meu – aplecata – durerea din spate pare sa nu-mi mai dea pace de niciun fel si, nestapanita in iritatii usturatoare la suprafata, tipa de toate ghearele si sunetele ce par sa razbeasca prin piele dinauntru. Ustura. Dar spasmele si indoirile nefiresti din oase sunt ascunse rapid de zambete si grimase de placere, cand creatura dinauntru tremura, scancind de sentimente nerostite.

De  nopti intregi, viermele de catifea capata teren in creierul meu si roade cu orele linistit fragmente din ratiunea mea.

De nopti intregi, propriile-mi gheare se intind spre spate sa zgarmane cu furie pielea de plastic ce se desface acolo – fasii-fasii, ca o papusa veche de carpa.

De nopti intregi, unghiile mi-au devenit barci – seringi pentru sangele otravit scuipat inauntru de creatura cea noua, iar trupul a-nceput sa slabeasca, vomitand afara prea mult lichid ca sa mai stie ce este al lui, si ce este al ei.

Faptura fragila a-nceput sa-mi tremure toata si, albastra ca un elf ucigas de padure, se zbate in fiecare noapte sa scoata afara noul trup ce a-nceput sa-si faca loc in el, sa-mplineasca-n inima rece ca o perna de cauciuc un suflet strain de zburatoare ce l-a-nghitit pe-al lui de prea timpuriu.

Blue velvet

Stau si ma intreb in ce s-au transformat visele mele blande de matase. Erau candva moi si albastre ca de aer, acum sunt negre si poroase – o catifea inchisa indesata in jos pe gatul meu, blocandu-mi accesul, ce ma impiedica sa respir si ma lasa sa-mi sufoc lacrimile de sange intr-un ghemotoc de material ce nu se va usca niciodata pe maluri mai calde din sufletul meu.

Noaptea, fiinte straine, de pe alte taramuri, musca din carnea mea, descoperindu-mi muschii traheei si mai mult vartejului negru din gura, iar de am sa cad vreodata pe acolo, simt ca n-am sa mai pot sa ma ridic niciodata cu adevarat in valuri si stanci drepte din mine. Sentimentele au inceput deja sa-mi curga incet in afara, verbalizand trairile sufletului din ascuns si cantand lumii cu voce noua povestirile personale ale vietilor sale. Vorba spune ca nimeni nu o ia in serios si ca « vocea » de cristal canta nenatural, spargand in note mult prea inalte cuvantul si murdarind cu iubire neimpartasita adevarurile senine ale miezului din interior. Nimeni nu mai stie cat din mine a iesit in afara si cat a mai ramas inauntru. Nimeni nu stie cat din mine mai sunt eu, ori de sunt eu cea care mai rosteste acum aceste ganduri indepartate. Vorbim din alte timpuri, si cantam despre alte vieti, caci trupul asta si vocea lui ne sunt mai straine in aceasta existenta, decat ne-a fost iubirea pentru inalturile nelocuite, pentru aer si pustiu din alte ceruri. Vorbim cu drag despre singuratate, caci ea ne-a fost mai adevarata si mai sincera sufletului nostru decat iubirea cea mai arzatoare de sub cerurile false ale Pamantului. Vorbim despre ele pe pamant – vorbim despre ceruri pe pamant, asa de aproape totusi de soare, pentru ca lumina lui mincinoasa ne arde mai tare decat intunericul cel mai dens. Vorbim despre ceruri intr-un adanc fara de ele – caci Pamantul si soarele lui ne-au privat demult de ele – iar trupurile muritoare in care ne-au fost inchise sufletele ne sunt propriile gauri negre in care ne este teama sa privim, de teama sa nu ne zarim geamanul cel rau intr-un ciob de intuneric si sa puna stapanire pe noi boala de viata, boala de moarte – conducandu-ne treptat si sigur catre nimicincie.

Diluare

Inca plimb ganduri nedeslusite de moarte prin viscerele mele slabe, stranse cu pumni mari si ososi in incordare.

Inca plimb ganduri despre tine in viscere aspre, secate de sange, de cand durerea si toate sentimentele mi s-au blocat in drumul spre suflet in causul de sfoara din gat. Dar ele nu se mai dezvolta. Nu mai sunt pline, nu mai sunt frumoase, rotunde, stralucind a imagini din tine, cu obrajii tai pe post de suprafete, si ochii tai – margele luminoase cusute pe tesuturi fine din organele mele – privirile secrete trimise in recunoastere spre supravegherea iubitei dinauntru.

As vrea sa-ti mai scriu – tie – scrisori de dragoste – sau mie – scrisori de dragoste... dar nu reusesc sa mai pretuiesc pe niciunul dintre noi.

As vrea sa-ti mai scriu... dar cuvinte nu mai sunt pentru nimic. Ganduri ucise inainte sa se transforme in sentimente. Singuratatea pe Pamant pare sa ucida tot in ultima vreme – soare, buze si flori – iar eu nu mai pot sa gasesc o iesire din toate acestea, eu care iubeam singuratatea, si iubeam si moarte si-ntuneric in alte zari mai stralucitoare – poate pentru ca mi-ar parea prea falsa salvarea ca sa mai aiba vreun rost.

21 guns

"Pe buze

Sa te sarut, ca poate-a mai ramas

Pe ele-o picatura de otrava

Ce mi-o da moartea-n veci vindecatoare!

(Il saruta.)

E calda gura ta!..." 

Julieta

De cat timp cad ?

(De cate gloante este nevoie ca sa gauresti sufletul unei persoane ?)

De cat... ?

(De unul – doua – 21 ? Trebuie sa fie numarul lor in directa proportionalitate cu numarul de grame pe care il pierde sufletul lui cand se desprinde de corp ? Trebuie sa il gauresti numai sau sa il darami de tot ? – trebuie sa il faci sa doara... sau sa il stergi pur si simplu ?)

...timp cad ?

(Dar atunci va mai fi ramas ceva din el in amintirea lumii acesteia – daca urmele lui dispar – si tot ce raman in urma sunt 21 de gloante de plumb, intr-o balta albastra de sange – asa cum ar trebui sa aiba culoarea sentimentele de moarte ?)

...de cat timp cad ?...

(Ce inseamna ca buzele tale sunt albastre precum catifeaua ? Ce inseamna cand catifeaua e calda ?)

...de cat ?

(Mai este ceva din tine inauntru ? Mai este o farama de otrava pe buzele-ti dragi – o farama doar in sangele-ti curs, sa mai gustam impreuna pentru o clipa magia cutremuratoare a albastrei atingeri de catifea inainte ca sfarsitul sa te ia atat de departe de mine...)

...timp.

(Lasa-ma dara, numai pentru un moment, imbratisarea sufletului sa ti-o cuprind, sa leg la loc ce mai poate fi legat, sa inviem ce a vrut a muri odata, sa pierdem in uitare amintirile de sfarsit, de despartire...)

...cad ?

Ce inseamna ca am alunecat? Unde aluneci cand nu mai esti agatat de nimic ? Unde cazi cand inca stai pe loc ?

Ce se intampla cand buzele tale devin mai albastre decat catifeaua ? Catifeaua decat cerul – gura ta decat moartea mea ? Ce se intampla cand prapastia dintre buzele tale e mai adanca si mai albastra decat cea dinauntrul meu ? In care ar trebui sa ma afund mai degraba ?... De ce caderea e cu atat mai dureroasa cand alunec in gauri intunecate din tine decat in cele luminoase din pamant ? Cum se numeste boala cand sufar de tine ? Inca am sentimentul de tine in mine. Inca te simt in mine. Ti-ai impregnat sinele ca pe o boala in mine de care nu ma lipsi, si nici nu vreau a o face.

Esti inca cu mine, in mine. Atunci cand cad... toate lucrurile mor – numai tu existi. Toate lucrurile cad – numai noi ramanem pe loc. Caci cadem impreuna.

Atunci cand tu ai murit, si eu am murit.In mine, s-a dezis totul. In mine, a putrezit totul – otravit, ars de acidul unei ultimi picaturi ceresti. In mine, o lume intreaga a murit, si a reinviat cand am deschis ochii in ochii tai. In moarte. Inca te mai am in mine. Inca ma mai am in mine. Chiar daca nu mai este nimic acolo si totul a murit acum – nimic... decat catifea albastra.

Gemini

"Corinthians:13:12:

^“12 For now we see through a glass, darkly; but then face to face: now I know in part; but then shall I know even as also I am known.

For now we see in a mirror dimly, but then face to face; now I know in part, but then I will know fully just as I also have been fully known.”

Noaptea e intunecata si grea cand aluneca peste mine si incearca sa se inece in mine; dar parca nu reuseste si nu imi mai este asa de intunecata atunci cand esti tu aici. Privesc printr-o oglinda a raului  de sub noi si te caut, si te am, desi nu reusesc sa te vad, te stiu acolo, in spatele meu, cu spatele intors spre luna stralucind alba pe crestetele noastre identice, asemenea create, unul dupa forma celuilalt, fara sa difere niciun unghi, nicio particica din unul de celalalt. Te stiu acolo, veghind in spatele meu, si te privesc, si te cunosc in apele negre ce ma inconjoara din toate partile in lumea asta intunecata, dar nu pot sa-mi intorc ochii spre tine, caci atunci imaginea ta imi dispare, nevazuta, ca si cum nu ar fi fost niciodata. Cand pleoapele lacului tremurator se inchid, moare si imaginea ta ; cand luna albastra apune in spatele muntilor, la fel e si imaginea ta, caci nu te pot gasi niciodata in lumina, niciodata sub soare, sub frumusetea unei lumi care e rece –  rece si nesimtitoare fara de tine.

Ne privim printr-o sticla intunecata, apoi fata in fata – identice, ingeresti figurine ale aceluiasi creator, ale aceleasi iubiri, ale aceleasi zile si ceas in timpurile luminoase, stralucitoare ale trecutului. Cand inca eram impreuna. Cand noaptea si lumea si intelegerea nu ne departasera inca unul de altul, uitandu-ne numele in padurea intunecata si instrainandu-ne pentru vecie.

Privim printr-o sticla, intunecat, si apoi fata in fata – si te cunosc atunci, si cred ca inteleg – cred ca te inteleg, ca te amintesc inimii mele – dar imaginea iti e prea slaba, si realitatea prea fragila in apele fisurate de unde ale apelor mele – oglinzilor mele – solilor mei vazatori catre cer, pentru cand eu raman oarba in noaptea grea si nu indraznesc sa ridic ochii catre inalt.

Privim printr-o sticla, incetosati, orbiti de lumina intrezarita, si lesinam pe loc, nevrednici de fericirea banuita in apele calde. Privim printr-o sticla, incetosati, si facem ochi in intunericul greu, fata in fata, unul langa altul, unul pentru altul.

Imaginea ta e prima care imi umple lumea cand deschid ochii pentru intaia data ; imaginea ta e singura pe care o vad cand imi deschid ochii ; imaginea ta – clara si linistitoare – iubindu-mi ochii, si iubindu-mi intunericul, si negrul, si absorbindu-l inauntrul sau – ea alba, eu neagra – sa devenim o singura culoare impreuna – o culoare de om, o culoare a cojii de piersica necoapta – o singura piele si o singura forma pe care sa o imbracam amandoi. Sa ne stie lumea intreaga. Sa ne stie lumea impreuna. Sa ne stie lumea aceeasi – gemeni, copii ai aceleasi creatii, legati prin sange, prin oase si piele, caci noi ne-am vindecat prin sentimente, impreuna – ne-am vindecat culorile straine, stergandu-ne unul de celalalt, ne-am vindecat culorile bolnave, ne-am renumit, ne-am diluat alienarea, nebunia, singuratatea si am sters stridentul in iubire.

Ne privim printr-o sticla intunecata, apoi fata in fata ; acum nu ne vedem - acum suntem aici. Si ne cunoastem, in parte, intunericul, si devenim vrednici, prin rasaritul nostru, de soarele de pe cer.

(Nu-mi mai este teama acum)

14-11-2013