luni, 9 februarie 2015

Rugaciune



Iubirea mea e ca o rugăciune. Te port în gând, in suflet și pe buze.

Când vine noaptea, îți deschid gura și mă furișez pe nevăzute-n întunericul din tine. Nu ești atent, dar te scarpini la ceafă, acolo unde fire negre de smoală s-au împletit cu ale tale, blonde, acaparându-le, ca intr-o boală.  Mă îmbrac toată în făptura ta și gust substanță din tine mai ceva ca un roi de albine. De când m-am rătăcit ultima oară, am lăsat urme să-mi creez o hartă interioară. Dacă te-ai putea uita, ai vedea cum organele tale au căpătat trasee noi de la amprentele din palme, iar pielea are mușcături de la învelișuri ce le-am însemnat în carne. Am furat din ea – o mare parte - și o folosesc acum ca pe o carte, pentru zilele cu ploaie, să nu m-atingă cerul când ești plecat din zare.  Am furat – o mică parte – pentru serile când ești departe, și-mi ingros propriul acoperiș cu ea, să mă rog, când vine noaptea, la alunițe de pe pielea ta.

joi, 5 februarie 2015

Adieu au langage



Mă cerți că nu ascult ce spui. Dar poate ai uitat să asculți ce simt.
Cât timp să fi fost de când urechea ta nu s-a mai lipit de pieptul meu să asculte memoriile liniștite curgând înăuntru? Cât timp să fi fost de când tâmpla ta nu s-a lipit de a mea să liniștească valma de cuvinte inutile care se spargea la maluri? Cât timp de când buzele tale nu s-au lipit de gâtul meu să-mi sărute cu nervii striații de amintiri, și cu drag să pună cap la cap sentimente pe nisipul ce s-a asternut? Cât timp de când buzele tale nu s-au mai lipit...
...de nicio parte din mine. Doar de tine, și de ele, între ele. Plescăind, rotind și plesnind – totul ca să articuleze, să arunce încă câteva din cuvintele tale lăudate. Pentru care nu am nici urechi, nici inimă să le mai ascult.

luni, 2 februarie 2015

Poor

Mereu ti.am spus ca m-as simți ca un om al străzii fara dragostea ta. Mereu mi a fost teama ca voi ajunge așa cândva, si tu îmi promiteai ca nu se va intampla asa ceva. Mi-era frică de oamenii fară casa, pentru ca ei au ajuns așa ca nu era nimeni care sa ii iubească. Mergeam împreună și spuneai ca mâna mea nu va da drumul niciodată la mana ta. Nu a facut-o, dar tu singur ai inceput a te dezlipi de ea. Promiteai cuvinte goale ca toate sentimentele tale. Am rămas pe drumuri, așa cum unui copil i se spune ca i s-a terminat timpul in propria casa. Trebuie să-si păzească propriul spate de acum. Si daca ii e dor de cineva, de cineva din vechea "casa mea"cu atât mai rău, caci dorul nu o sa ii tina de cald când o sa se scufunde-n hău. E mai frig aici decat in tot viscolul de afara. Si gustul dinauntru e mai negru decat cafeaua cea mai amara. E-o gaura mare in pământ de-o vreme. Azi am dat bani la femeile străzii si am realizat ca.s mai săracă decât ele.
 
"But I, being poor, have only my dreams;
I have spread my dreams under your feet;
Tread softly because you tread on my dreams."

W.B. Yeats

duminică, 25 ianuarie 2015

Casa noua



Ți-am spus că vreau sa mă mut cu tine. Am mințit. De fapt am vrut să mă mut cu mine. Să privesc mai atent în oglindă, să mă prind cu mâna dimineața când fac ochi în pereții goi, să știu că sunt tot eu acolo – eu cu adevărat și nu numai ei – un gen feminin într-o lume neutră. Un gen de om – mediu, stângace sau căprui – așa cum mama l-a desenat într-o zi din greșeală pe pereți din camerele ei.
Totul a fost neutru în casa mea. Străin, gol. Mut. Până când i-am dat un gen. L-am deschis. L-am transformat/ Am transformat-o într-o floare cu petale albastre, sau roșii, sau cu stamine roz, în funcție de starea pe care o avea atunci când se oprea câteodată și privea în gol. Nu era aceeași în orice moment al zilei. Și nu era aceeași cu orice zi de ieri. Ori a orelor de azi. Astăzi sufăr de ceva. Ieri poate am fost fericită. Apoi m-am răzgândit și viața s-a întristat deodată. Mâine poate va fi și mai strâmbă, iar pe petalele acestea va răsări o pată.

Totul se schimbă în casa mea cea nouă. Numai eu nu reușesc să ies odată. Rămân închisă în sinele vechi, trăiesc într-un fel de ieri care nu se termină niciodată.

Cândva, în loc de eu, am ales să fiu tu. A fost mai ușor. În loc de feminin, am ales masculin. În loc de mai multe cuvinte, am ales să mă reduc la unul singur – ta. Doar pentru că ăsta părea cel mai frumos lucru pe care mi-l imaginam la momentul respectiv. Să fiu roșie, scăldată în abisurile tale înnegrite de căldură. Dar astăzi floarea mea are petale albastre. S-a albit, s-a răsucit în lipsă – căci celulele corpului nou s-au anulat între ele, iar ea, confundată cu o mare de alte identice înroșite, a devenit neglijabilă în trupul imens și prea întunecat pentru ea. Într-o zi, când nu ai fost atent, m-am răsucit înapoi și mi-am făcut loc în afară. De atunci, plutesc în camera noastră – un loc cu pereți goi în care-ai putea să nu mă mai vezi niciodată.

joi, 22 ianuarie 2015

Bird people



„Te iubesc”, “îmi lipsești“ – cuvinte pe care nu mai poți să le oprești. E ca și cum corpul meu nu-și mai poate regăsi o limbă proprie, ca și cum de fiecare dată trebuie să vorbesc prin tine, să mă lipesc și să reies prin tine – prin pielea ta, ca un filtru gros prin care toată pielea mea – tot ce am eu – dispare și devine tu – un tu mai iubitor, mai narcisist care-și adoră și-și ține corpul strâns într-o îmbrățișare, admirându-se în toate laturile sale. Nu mai suntem o singură figură acum – suntem opt, suntem șaișpe, suntem șaiș’patru, suntem sute. Suntem numere pare, împărțite în perechi, două câte două – două sărutări, două limbi, două vorbe, două limbi... două corpuri, două capete, două corpuri, două bărbii, două corpuri. Doi ochi – lipiți unul de altul, neodihniți, neobosiți – doi ochi.  Două limbi – vorbite, violete, vârâte, nevăzute. Ca la gâturile lungi de struți care țipă și se retrag înapoi sub crustă –să fie singuri, nevăzuți, să se iubească în limba lungă, pământie, de neconfundat de dedesubt. Când noi vorbim – vorbim amestecat, în păsărește, bâlbâit, ca la handicapați, iar gurile ni se unesc în două limbi să scoată cuvinte pentru ceilalți, dar a devenit din ce în ce mai greu, și am înțeles că timpul irosit pentru ceilalți l-am întoarce mai bine în noi. Atunci când am uitat să mai vorbesc, am înțeles să mă odihnesc în tine, în locul secret unde lumea a obosit să ne mai caute și de noi nu le-a mai fost dor:
...două păsări nebune care au murit pe limba lor.

joi, 15 ianuarie 2015

How to murder someone



"Kiss them once
then never again."

Nu mai poți să respiri odată ce inima ți-a fost smulsă din piept. Nu poți nici să plângi, pentru că nu mai ai suflu, și nici organul capabil să emită astfel de sentimente. Nu poți să gândești, contrar a ceea ce ai putea crede, căci mintea e strâns legată de corp, iar o mare parte din el tocmai a fost smulsă. Inima și mintea s-au separat pentru totdeauna. Corpul și sufletul de asemenea. Privirea și obiectul privirii, iubirea și obiectul iubirii. Gândul și obiectul lui. Trupul meu nu se mai gândește la nimic. Din el, tot ce a mai rămas deschis spre lumea exterioară sunt doi ochi din carne care privesc peretele din piatră de lângă ei.
Și astfel, dezgolită de inimă și surâs, de căldură și roșeață, de tine și de mine, tot ceea ce îți rămâne de făcut este să mori în corpul rece care ți-a mai rămas și să te rogi să se holbeze cât mai puțină lume la tine până te vor duce încet până la groapă.