Black sweat

I get home
And i smudge my lipstick in the mirror of the elevator
My lipstick smells like blood
You know that rust and blackening crust that is placed on the iron
The same is deepening in the skin of my face
I don't know when this started
I get home
Smelling of so many things
As if my body disintegrates during the day
Up to the point I can't stand myself
And I have to wash it away ten times
Before going to bed, even if it takes an hour
Or more
I get home
But I don't get to bed
Until I feel safe.

(Septembrie 2019)

A monster standing

When I go into the bathroom
I expect to see something giant sitting in there
And sometimes I do, for a second,
You see, in the middle of the night,
I feel like there is a monster standing
With a catchlight on his back from the moon
And he is with me in bed
But when I reach to wave him away
Like you would a bad feeling
It's not moving
Yet hard and warm, like a body
But it's just the fur
Of my plush bear
I like to hold onto something each time
that I go to sleep with my right arm
Always clinging onto something
This time it was my teddy
Other time it is a pillow
Other times it was your hand.
It feels hard to wake up with a missing limb
From your own
Now I have to replace it with things that immitate
The third arm I used to have.

I have a hard time not imagining creatures in my bed at night
Or in the bathroom when I wake up half dizzy in the afternoon
And forget the time of day
The hours pass by, connected
Like in a chain of prison
Sleep works like a tranquilizer
For my seizures
While in the daytime
I'm living a nightmare. 

Gânduri din vara asta II

Sunt un bagaj plin cu emoții
Pot să înțeleg de ce e greu
Să îl iei după tine de fiecare dată
când pleci
Vezi tu, știu că vrei să fie ușor
Nu ai de ce să adaugi asta
La toate câte le cari deja
În fiecare dimineață
Când propriul tău corp e suficient
Să îl deschizi și să îl ridici după tine
Atâtea ore
Până cazi obosit în uitare.
Nu te judec, cum aș putea
Când nimeni nu te înțelege
Mai bine decât mine?

(August 2019)

Gânduri din vara asta I

Pielea mea arată ca niște șervețele umede îmbibate în naftalină
Am stat și am observat cum te ștergi de pe mine
De la un stadiu la altul,
Și a fost aproape frumos
Să-ți simt culorile în fiecare dimineață
Pe corpul meu
Încât nu m-am gândit cât de dureros
Se frecau de orice haină
Și nu puteam să mă ating
Sau să mă mișc fără să simt
Cât de prezent erai în mine
Acum, pe parcurs ce mă învechesc,
Corpul tău se stinge și moare
Îl îndepărtez ca pe o coajă de soare
Și îl privesc cum îmi cade la picioare
Amintirea de tine care nu mai doare.

(Iulie 2019)

The black hole

There's a black hole in my heart that wants to pull me in
But I'm too still for her.
I have glued my spirit down to earth
Because I'm fighting the urge not to get under it
I practice every day so that I don't have to breathe
I pour sleeping pills over my thoughts
And don't let myself go to bed but when it's time to sleep.
I go away hoping there is no space for dreams
In the place where drugs have clouded my mind
In the place where people and meaningless conversation
Have numbed my tongue.
There is this space that I constantly have to fill
With constant, solid things
So that it doesn't disband in tears
I work and kill the morning hours so that the sun can't see me
I draw the curtains until the very last centimeter
Afraid his warmth might reach me
And make the black hole visible onto my skin.
I put sunscreen all over me so that it doesn't get darkened
I put makeup so that the green goes away from under my eyes
I go around so fast so they don't have time to notice
The bruises all over my body
From how much I've been fighting
To keep it inside.
I look away when you try to catch my look
Because I am ashamed that if you would stare
There would be that hole there
Like a grim reaper at the end of my eyes
In the centre of the brown you find beautiful
Because you don't have time enough
To catch me being untruthful.

Future

Eu nu îmi cumpăr niciodată haine la reducere din sezonul trecut pentru că nu pot să mă văd atât de departe în viitor.
Fac planuri elaborate pentru săptămâni, dar sunt dispusă să le las pe toate pentru gândul meu preferat. Fiecare zi care trece e o minune. Când mă trezesc cred că sunt bine pentru că uit. Dar până seara îmi amintesc ce vreau așa de tare să fac că nici măcar nu îmi mai e frică în ultima vreme.
Mi-e mai frică de ce se întâmplă. De cum marginile feței mele se simt ca plasticul de la baloane, subțiri și ascuțite, întinse și aparent sigure, dar fără aer în interior. De cum, dacă le înțepi cu un ac mic, se sparg. De cum încerc să adun plasticul în fiecare zi în băi nenumărate, culoare de metrou, așternuturi de pat în timp ce țin țipetele înăuntru, dar gâtul zgâlțâie după aer.
Am ajuns într-un loc în care cuvintele nu mai ies. Ci doar imagini. Văd în fiecare loc câte o amintire care sare fără avertisment și mă sparge. O bătrână astupă urechile unui copil în metrou când scrâșnesc roțile trenului în stație. Un băiat îi suflă unei fete pe gâtul asudat în mijlocul unei intersecții. Un om care zâmbește și un colț de obraz i se ridică mai sus decât celălalt, făcându-i ochiul să se îndoaie. Reflexul pe care îl am să rog să îmi țină cineva tricoul înainte să îmi trag hanoracul peste cap. Un om care țipă de la blocul vecin când a câștigat echipa preferată de fotbal. O sticlă de Mountain Dew. Pantaloni de blugi cu talia lăsată. Un invitat care își strigă iubita la nuntă pui. Un altul care o întreabă pe alta la telefon dacă a dormit bine. Și dacă și-a tras draperiile de la geam, ca să lase lumina de afară să intre înăuntru.
Aș vrea să înfig un cuțit în ambele încheieturi și să îl duc până sus, să îmi descos corpul în două și, înainte să alunec în pământ, să ți-l arăt pentru ultima dată.

Fin

E greu să mă întorc la mine după ce am petrecut așa de mult timp în capul tău. Așa mi se întâmplă de fiecare dată când mă uit în jos. Am amețit cu capul invers în prăpastie. Am început să îmi amintesc cât de frumoase erau minciunile. Dar nu poți să te trezești, să te culci, să te trezești din nou într-un pat care se clatină, trebuie să fii cu picioarele pe pământ. În ultima vreme am început să mă vindec. Medicamentele mele. Timpul pe care îl tai. Somnul pe care îl reduc. Mai puține coșmaruri, mai mult timp trează, mai mult timp în control. Dar astă seară am vrut să alunec cu totul, am stat cu capul în jos cu orele până mi-a ajuns sângele în cap, până a ajuns să mă doară, până am vrut să tai venele ca să îl las să curgă tot, în gol, acolo unde nimeni nu o să îl găsească, și unde o să mă usuc în întuneric fără ca nimeni să mă deranjeze. Și cred că are să se întâmple. E în aer de ceva vreme, ca o toxină, se răspândește în mine, și deja gândul morții devine dulce dulce ca o eliberare. Acum că nu mai e nimic care să mă țină de margine, acum că durerea a început să mă tragă iar de tălpi cu unghii ascuțite, acum ar fi momentul potrivit să sar și să nu mă mai uit înapoi. Și de data asta fără frică. Panica se disipează odată ce numeri la 100. Și când 100 de oițe pot să danseze pe cealaltă parte a câmpiei, nu îți mai rămâne decât ție. Să cobori după ele.

Cum să omori un țânțar

Atunci când vrei să omori un țânțar, trebuie să aștepți să se oprească. Trebuie să aprinzi lumina și să îl cauți cu atenție, să nu te miști brusc, să îl observi acolo unde se odihnește.
Caută-l după forma reliefată, ascuțită, cum se arcuiește pe perete, pe mobilă, pe cearșaf, pe cărți, pe umăr. Pe haine. Pe tine. Ai grijă să nu îl confunzi cu celelalte cadavre de pe perete - dacă nu lasă o umbră sub el, nu e mort. Și așteaptă. Nu te grăbi. Ia un timp să îl observi cum tresare, cum se reașează, cum se mișcă, cât de rapid. Dar nu îi lăsa prea mult timp, pentru că apoi se obișnuiește cu tine și știe când vii, cât de repede, dar mai ales - știe ce ai de gând să faci.
Iar asta îl face și mai agresiv. Îți va căuta carnea cu și mai mare furie, gata să muște și să fugă, să muște și fugă, și să muște și să fugă iar, ca un animal hăituit, neiubit, respins.
Știi că dacă îi deschizi ușa să plece, nu are să o facă. Țânțarul nu e o muscă. El nu se oprește când vede lumina și nu aleargă după o suprafață transparentă, gata să se pocnească de libertate. A venit aici cu un scop diferit. Insecta asta mică, cocoșată nu are rușine. Ea vine flămândă după mirosul tău. L-a prins de la metri depărtare, de când mergeai în drum spre casă, de când stăteai pe bancă cu prietenii tăi, și apoi te-a urmărit când ai intrat la Mega și a așteptat să ieși. De când te mișcai prin aer, a știut că îți va intra în casă, în cameră și în pături, și nu te va lăsa să adormi până nu îți va spune ce avea de spus. Ți-a ghicit apartamentul încă de la parter, deși tu ai urcat cu liftul și i-ai închis ușa în nas, deși alți oameni au ieșit și au plecat în parc, deși erau copii printre ei, deși avea alte opțiuni. Carnea lor era proaspăt spălată, ieșită de sub duș poate, înfășurată în haine proaspete, mirosind a detergent încă, și a balsam de rufe, materialul stă încă drept, abia cules de pe sârmă, și e ușor îndoit acolo unde o femeie le-a așezat pe braț pe rând și le-a adus în casă. În scobitura brațului ei se ghiceau încă mirosurile de la cină.
Dar tu aveai pielea caldă și transpirată. După urechea ta se ondulau fire de păr încurcate, ieșite din cocul aranjat înainte să ieși din casă, nespălat de câteva zile. Pe fața ta se descompunea deja pudră sub umezeala care îți curgea de pe frunte. Poate lacrimi de sub ochi. Salivă deasupra buzei. Salivă pe obraz, acolo unde te-au salutat de la revedere prietenii tăi. Tălpile tale erau bătătorite de drum. Degetele tale își frecau deja cojițele între ele, de la oboseală. Acolo unde se rupeau lângă unghii, între dinții tăi, sângele rămânea în boabe de strugure, ca o promisiune. Nu a putut să nu te urmărească în drumul spre casă. A simțit că trebuie să îți spună ceva. A urcat până la etajul cinci. A intrat prin crăpătura de la geam, acolo unde îl lași întredeschis la balcon și a avut noroc că nu intrasei încă în casă ca să închizi ușa pe care o lăsai pisicii ca să aibă acces la litieră. S-a instalat în camera ta și a așteptat până s-a făcut întuneric. Dar nu pentru că îi era rușine. Ci pentru că așa nu l-ai fi văzut. Și pentru că știa sigur că la ora aceea toată lumea doarme. Voia să fiți singuri când avea de gând să se apropie. Să îți spună asta.
Dar de fiecare dată când se apropia, îl alungai cu mâna. Și cuvintele lui nedeslușite erau un bâzâit numai, și într-un final ai început să îl urmărești înapoi. Emoționat, s-a lăsat atins de tine. S-a frânt sub presiunea ta, și nici măcar nu era pielea pe care o căuta. Ai simțit nevoia de o piedică între tine și el. Când a suferit impactul, îndrăgostitul agasant a avut parte doar de o fracțiune de secundă înainte să moară ca să realizeze ce faci.
Iar dacă ai să fii atentă, ultima ta amintire de la el este forma lăsată pe perete. Fiecare este unică. Depinde dacă a apucat să te muște. Depinde de mărime. Depinde de multe. Dar după ea poți ghici un mesaj în peretele tău, cuvintele nefericitului în cod morse. O poveste de dragoste încifrată în sânge.

 photo: St. Atom Heart

Instrucțiuni privind urcatul scărilor

Scriu asta sperând că nu este prea târziu să aduc o corecție la cartea lui Cortazar
Știu că el a dat o definiție literară procesului de a urca scările
Felul în care, anatomic vorbind, îți răsucești corpul astfel încât, pas după pas
Făptura ta să se ridice pe suprafața deformată a solului care
Vrei, nu vrei, te-a suit cu câțiva centimetri și, dacă ești norocos
Sau nenorocos în cazul meu, care mi-e frică de scări,
Cu câțiva metri deasupra pământului și mai aproape de cer.
Pentru mine nu ar fi fost așa de ușor să învăț acest proces
Dacă, încă de când eram mică, nu ar fi fost o mamă, un tată, o bunică
Să mă țină de mână și să meargă în fața mea, să mă aștepte
Plini de încurajări, mai ceva ca mersul la oliță,
În timp ce oameni din spatele meu mă ocoleau, și deodată
Nu mai era nimic pe lume în afară de mine, mâna lor și o treaptă de scară.
Nimic nu ar fi putut face acest lucru mai dificil decât apariția în viața unui
Copil mare de 10, 15, 18, 20 de ani
A scărilor rulante
Nimic nu mă paraliza mai tare decât sfârșitul
Treptelor care intrau sub pământul aerian
Una după alta, una după alta,
Îi întrebam ce se întâmplă dacă nu eram atentă
Și îmi intrau picioarele acolo
Mă gândeam că le fac terci
Ca în desenele cu Tom și Jerry, când tălpile se fac plită
Și, ca să mă sperie, adulții îmi spuneau că o să-mi rămână prinse.
Cred că, și când am crescut, am păstrat o frică nenaturală de scări
Mai ales dacă le priveam întoarsă
Iar șirul nesfârșit de trepte paralele părea o dungă dreaptă până la pământ
Numai dacă nu m-aș fi oprit din încleștat
Mâna pe balustradă
Dar totul s-a oprit atunci când am primit ghidul de instrucțiuni privind urcatul scărilor.
Mi l-ai dat într-o zi de iarnă, când nu era decât o treaptă între noi și șina de tren
Acolo unde nu exista reazem,
Și nu aveam încă îndrumător la așa ceva,
Dar nici îndrumător către pielea ta
Așa că atunci când m-ai luat prima dată de mână a fost și prima dată când nu am mai avut un sprijin stabil
Căci învățasem să mă agăț de mâna ta, și de atunci numai de mâna ta
Plutind pe lângă șolduri, plutind deasupra capului, sub coapse când mă luai pe sus de după bănci
De după pilonii pentru mașini, de după garduri, de după borduri, de după scaune, de după poduri,
Oriunde vedeam o crestătură de pământ, mă suiam, era scara mea, o scară nouă, nemaiînâlnită
Fără alte trepte, fără rulmenți, dar mai aproape de cer, și mai aproape de tine
Căci știam că, oriunde era rost de scară, veneau și mâinile tale - sprijinul adiacent, obligatoriu, nelipsit
Și peste tot unde ne găseau scările, corpurile noastre aveau un pretext să se atingă
Iar eu, ca un copil, să fiu luată în brațe.
Gasisem un nou mod de a trăi cu fricile, un manual pe care îl puteam înțelege fără traducător
Mâna ta îmi transpunea cuvintele prin piele
Atunci când mă ocrotea
Pe stradă, prin blocuri, prin curți, prin metrou, prin trenuri, prin clădiri fără nume, pe care nu le vedeam
Așa cum mă transportai câteodată pe tălpile tale ca pe fetele tinere pe care abia le învață să danseze
Și mergeam așa, lipiți, eu cu capul între claviculele tale, tu cu un cap mai mare decât mine îl cuprindeai perfect
Și te uitai înainte, ca să vezi drumul pentru amândoi.
Nu există alte căi mai bune de a trece scările rulante decât prin a ține
Capul cuiva drag în brațe, cu o treaptă sub tine
Și nu contează că scările se termină și tălpile tale ajung la sfârșit
Prin converșii cumpărați de tine nu mă frânge nimic, și nimic nu mi-i poate da jos din picioare
Și nu contează că e frig sau avem cumpărături grele în mâini
Ne descheiem la jachete și ne încălzim cu burțile, iar plasticul e mai ușor de ținut
Cu patru mâini.
Aș vrea să îți amintesc totuși, celui care citești,
Că dacă ai venit aici să cauți un manual provizoriu pentru fricile tale permanente
Sau instrucțiuni de păstrare pentru mijloace de sprijin plutitoare
Ai să rămâi dezamăgit
Căci mâinile care se ating se uită, iar peste zile - nu îți spun câte
Depinde cât ești de norocos
Te vei agăța tot de balustrade fixe, dar stabile
Peste care își trec degetele zeci de alți escaladori
Dar ele sunt mai sigure, și mai de încredere
Ca să nu-ți rupi în cădere picioarele

Dar nici inima. 

Tei pentru singurătate și ploaie pentru anxietate

 De o vreme mi-e din ce în ce mai greu să mă trezesc dimineața
Zgomotul florilor de tei este singurul care mai întinde un braț până la mine
Unul pe care să îl pot simți, în orice caz,
Pentru că e familiar.
Parfumul înăbușitor și fierbinte a înlocuit fiolele mele de levănțică înainte să adorm
Simt că se întinde în toți pereții acestei camere, și nu numai
Căci se împinge în cer și în străzi seara, când mă duc singură acasă
Și mă face să simt că sufocarea din plămânii mei din ultimele luni
Nu mai este un lucru atât de intangibil
Căci îl simt peste tot în jurul meu acum
La fel cum am primit și ploile de la ziua mea încoace
A fost ca un dar când mă rugam toată ziua să nu ies din casă
Cu capul sub duș, sub chiuvetă, sub sticlă, sub sunete de apă lăsate pe telefon pe repeat
Fără altă posibilitate să mă calmez
E o neliniște care plutește in copaci
Pe frunze, pe flori de tei, pe crengi îngreunate de la atâta ploaie
Mă simt vinovată când văd copacii mai scunzi la fereastra mea
Mă simt vinovată când aud tunete și pisica se ascunde sub pat
Mă simt vinovată când aud oameni care nu pot să iasă din casă
Din cauza străzilor inundate de apă și tei
Pentru că e tot ce mi-am dorit de o vreme
Atunci când nu am putut să mă culc, și ți-am înăbușit numele sub apă și parfum floral
Pielea mea e ca o masă mucegăită pe care au crescut ciuperci de la atâta somn
Aș vrea să nu mai fie nevoie să deschid ochii
Și să simt gâdilături atunci când încep să-mi crească tulpini subțiri din urechi și de pe buze
Trăiesc un coșmar infinit de când ai plecat, și aș vrea să știu cum să mă trezesc
Dar corpul și anotimpul ăsta au devenit lăcașuri pentru gândurile mele de moarte
Pe care, dacă nu pot să o provoc, o împrăștii și o hrănesc.
De fiecare dată când cerul se oprește, mai face un ocol și se întoarce la mine
Îi dau amintiri proaspete să înceapă să plângă
Și apoi mă lasă stoarsă pe un parchet fără covor
Lângă draperia groasă pe care tu m-ai rugat să o dau la o parte
Ca să nu mai stau în întuneric
Chiar și când nu e noapte.

photo: Hôtel Monterey
1973, dir. Chantal Akerman