O idee de albastru

"Prin ce miracol si prin ce putere
Chemi luntrile din ape sa se culce
In coapsa ta cioplita din lemn dulce
Si viespile sa-ti care-n carne miere?
Ce mari iti dorm sub unghii? Ce maree
Iti da in leagan sangele sub luna,
Ca nici chiar zeii n-ar putea sa spuna
Ce forte-oculte porti in trup, femeie?
Esti chiar lucrarea ordinii divine,
Esti curatia care ma-nfioara.
A cer miroase parul tau si-a vara.


Iar ochii-ti candizi fragezind lumine,
Cu-albastr ul lor de-origine stelara,
Sunt un totem al roiului de-albine."

A. Suceveanu

In mintea unui copil

Cine poate intelege ce gandeam eu atunci? Nici chiar eu, acum, privind in spate, nu reusesc sa o fac. Caci ce era in mintea mea se explica dupa alte legi si alte norme in care credeam cu indarjirea incapatanata a copilului ce nu intelege lumea oamenilor mari, asa cum nici ei nu o inteleg pe a lui. Sa incerce sa-si ofere explicatii pe care sa le poata inteleaga ii este usor caci e in natura lui sa fabuleze si sa isi imagineze lucruri. Sa impartaseasca cuiva gandurile sale i-ar fi imposibil, caci nici el in cuvinte nu le-ar putea pune, asa de imposibile le-ar gasi lumea de afara incat, odata iesite de pe buze ar capata un cu totul alt sens decat cel pentru care fusesera create sub fuiorul fragil al mintii sale. Ce e in mintea unui copil este greu de imaginat, dar asta pentru ca acum, cand intelegem ceea ce se intampla cu noi prin prototipurile lumii de azi, ale lumii "realitatii", un standard fad multiplicat la nesfarsit pentru fiecare dintre noi in parte pana cand vom fi dispusi sa-l acceptam si sa ni-l insusim, nu mai este loc in mintea noastra pentru imaginatie. Si nici nevoie. Caci la ce ne-ar mai putea folosi oare roadele nebune si curioase ale mintii noastre, de care ne feream cu groaza in copilarie sa le impartasim, pe care nu le-am putea impartasi nici acum, cand facem parte din lumea pe care o invidiam atat si pe care am descoperit-o cu dezamagire doar ca sa aflam ca in ea nu ne va fi permis sa traim decat dupa niste reguli stricte, la fel cu toti ceilalti. Ori, mintea copilului nu accepta reguli. Acolo, in spatele ochilor tai, in spatele pleoapelor fine ce ti-i protejeaza de privirile curioase, se intampla ceva minunat, contrar oricarei normalitati si numai al tau. Pentru ca numai tu il poti intelege - acel lucru strain creat de o imaginatie prea bolnava pentru a putea fi vindecata in lumea asta.

Si apoi, sa-ti fie teama de ce gandesti, de ce mintea ta ar mai putea descoperi si schimba in felul ciudat care te obsedeaza, sa nu-ti dai seama cum raspunsul ar putea altul si cum ar putea sterge toate orele de spaima in care te-a chinuit un altul, mai urat si mai infricosator? Se stie ca frica unui copil este cel mai groaznic lucru posibil, caci el crede in atatea lucruri care nici macar nu exista, incat, cu cat ii cedeaza mai tare, cu atat mai rau se ingrozeste. Sa-l convingi de altceva nu se poate. Singura solutie ar fi sa il accepti pur si simplu in lumea aceasta si sa nu-l indepartezi, caci de durere si de spaimele sale ar innebuni tanara faptura.
Cine poate intelege ce gandesc acum? Nu stiu. Am ales sa "nu stiu" decat sa nu spun, cum faceam odata. Poate si acum sunt asa, nu neg asta. Am renuntat la jurnale, la confesari, la prieteni falsi, am renuntat la tot. Cand lucrurile acestea vor capata o noua fata poate atunci ma voi intoarce la ele. Pana atunci, asta sunt eu. Iar aici este o parte din mine, partea pe care nici eu nu o inteleg dar pe care sper sa o intelegeti voi mai bine.

Amintirile noului nascut VI

"Mama a murit ieri, ieri acum multi ani. Stii, ce m-a uimit cel mai mult a doua zi dupa plecarea ei a fost faptul ca mai erau la locul lor cladirile, de-o parte si de alta a strazilor pline de masini care continuau sa ruleze, cu pietoni care mergeau, parand ca ignora total ca lumea mea tocmai disparuse. Eu insa stiam, din cauza golului care se fixa pe viata mea ca pe o pelicula in dezordine. Stiam pentru ca, dintr-o data, orasul incetase sa mai faca zgomot, ca si cum intr-un minut toate stelele se sparsesera sau se stinsesera. In ziua in care a murit, si-ti jur ca e adevarat, albinele din gradina n-au iesit din stup, niciuna nu culegea merea din trandafiri, ca si cum si ele stiau. Ce mult as vrea sa fiu, doar cinci minute, baietelul ascuns de ceilalti in bratele ei, leganat de vocea ei!..."
Marc L.

Willst du eine chokolade?

"Poti sa iubesti un om pentru ca merge pe acelasi drum cu tine in fiecare dimineata sau in fiecare miez de noapte. Poti sa iubesti mult un om invatandu-l sa iubeasca oamenii, deci si pe sine. Poti sa iubesti oamenii cum nu i-a iubit si nu-i va iubi nimeni niciodata, dar nu poti cere nimanui sa te iubeasca."
M.F.

Nu gasesc o placere mai mare decat in cea a transportului in public, in metrou mai ales, cand, asezata pe scaun fata in fata cu ceilalti pot sa-i privesc in voie, linistita, comtemplandu-le gesturile si chipurile contorsionate de sentiment.
O privire fugara, o tresarire la simtirea ei, o fixare nervoasa, o inrosire brusca a fetei dinspre urechi spre varful nasului, o intoarcere taioasa a capului...
O femeie asezata picior peste picior, o femeie degajata descheindu-si nasturii de la mantou si facandu-si vant cu coltul de la fular, o alta intinzandu-si un picior imbracat in cizma neagra si blue jeans obosita pe podeaua murdara. Un barbat cu manusile de piele impreunate in maini, prabusit pe scaun cu picioarele despartite, aruncate in bocancii negri de pe care picura zapada de afara. O picatura de transpiratie alunecand pe tampla umeda de care se lipesc in onduleuri intunecate fire de par, maini impreunate intr-un gest linistitor pe copertile unei carti, maini nervoase batand darabana pe geamurile de la usi.
Stau si imi spun ca m-as putea indragosti de fiecare dintre ei, ca ma pot lega de gesturi si chipuri pe care nu le-am mai vazut vreodata, dar care ma intriga prin natura lor neobisnuita. Si atunci, cand stau atat de aproape, imi spun cum ar fi daca as putea atinge toate aceste figuri fugitive care mi se deruleaza in fata ochilor lacomi ca o rola de film. Desi sunt langa mine, parca sunt departe, deoarece vin si pleaca ca actorii de acolo, prea aproape ca sa fie adevarati. Prea putin ca sa ii pot cunoaste cu adevarat, dar indeajuns cat sa ii pot iubi.
Cand ii vad, ma simt ca si cum nu as fi, caci invizibila sunt, asa cum spectatorul pe scena vietii este, privindu-i pe ceilalti. Iubindu-i. Caci sa-i iubesc e atat de usor - usor cum este cand apleci manerul de la geam si lasi iarna sa patrunda inauntru, cand simti fulgii albi si multi pe obraji si te fac sa zambesti. Cand ii iubesti pe fiecare in parte si ii gusti pe buzele sarate si ii simti topindu-se pe piele. Atat de putin, si totusi... au fost acolo. Atat de multi si totusi, iti poti aminti pentru ce l-ai iubit pe fiecare in parte.
Asa cum inca mai iubesc un copil care, urcand impiedicandu-se pe treptele de la metrou, balmajea cuvinte fara inteles, cuvinte incantatoare, gangurind a bucurie la intrebarea atat de placuta a mamei, o nemtoaica blonda cu ciucurii cazuti de la o caciula veche acoperindu-i gura : "Willst du eine chokolade?".

Copacii fara padure

"Daca-mi voi alipi ramurile de trunchiul tau ai sa ma certi? Daca-mi voi culca sufletul de vis in sufletul tau, ai sa poti duce aceasta povara? Daca-mi voi scrie inima in inima ta vei trai pentru amandoi? E tot mai iarna si iarna curge peste noi departarea."

M.F.

Can't get enough of :)

Not sad, but tired

"Tristetea nu este aproape niciodata altceva decat o forma de oboseala."
  ...cuvintele acestea spun totul, tot ce as fi putut sa-nsir pe-o foaie de hartie, tot ce-as fi putut povesti in ore despre ceea ce simt acum, tot ceea ce gandurile n-ar fi putut cuprinde intr-o clipa de ragaz. Caci ragaz nu au, nici clipa de tacere, iar tristetea le-a intrat in fire,un sentiment prea vechi sa le mai poata surpinde: obosite sunt doar acum, cand sa se opreasca din cadere nu mai pot.

Insecta

"E totuşi o insectă fină
Al cărui ac e ca un dar..."

Nu ma astept sa intelegeti cele ce urmeaza. Nici eu nu mi le pot explica prea bine, asa cum nicio spaima rece nu se poate explica..

 Nu te pot dezlega, copila bruna, cu ochi patrunzatori. Nu-ti pot dezlega enigma ochilor ce ma provoaca, nu-mi pot explica sentimentul ce ma-ncearca. Caci placere nu e, dar spaima nici, iar vraja nu o pot numi, caci fiori sa ma cuprinda in vraja nu se poate implini.
 Deasupra ochilor deschisi ca doua ape in care se-oglindeste luna, deasupra secretului nerostit ce impietreste in pupila intunecata, gene mari ca de insecta, ca din aripi lungi si fine, se intind in zbor sa imi atinga pielea, s-o intepe, s-o loveasca, s-o patrunda pan' la sange si din ea sa se hraneasca.
Iti intarzii mult privirea, si c-un chip tacut de fata tanara, uiti ca nu sunt din locurile tale, de printre flori si seva dulce, ci o simpla pamanteanca ce nu poate sa reziste unui joc perfid al mortii, ce nu poate cadea prada flirtului nervos al unei zburatoare ce nici o zi nu traieste, poate, in lumea mea. De simtit, nu simti decat placerea, caci mai mult nu-ti poti permite, decat sunetul extatic al pielii crude ce curge un strop de viata. Sa ramai nu poti, dar vrei, cu privirea-mi sa te joci intr-o clipa de plictis capricios, si sa-mi lasi apoi pe piele urma vanata de sarutare, dureroasa-ntepatoare, furata-ntr-o secunda pe tacute, sub privirea-mi goala de orice impotrivire.

First photo day

"Unul dintre cele mai grozave lucruri despre cărţi este că uneori există niste poze fantastice acolo."

"Imi trimiti frumoase poze
Cum trec carele prin sat
Chiar si gardurile-s roze
Dar pe malul celalalt.

Indienii cred mimeaza
Viata buna de acum
Simt cum pana lor vibreaza
Si pe creste iese fum.

Vad si case parasite
Nu stiu ce s-o fi-ntamplat
Cred familii ratacite
Dar pe malul celalalt.

Sigur e frumoasa tara
Visul nu-i abandonat
Doar ca mai trecuse o vara
Si-s pe malul celalalt."
 ("Poem de caramel" - Doru L.)

Pozitia de invatat

Cand asta se intampla...

...incerc sa raman calma si, in pozitie de fluturas, imi strang picioarele la piept si incep sa numar pe bucatele secundele pana cand nu voi mai putea rezista absolut deloc.

...uneori merge, dar in majoritatea cazurilor imi amortesc picioarele mai repede decat rabdarea si trebuie sa cedez pozitia fluturelui celei clasice, intinse drepte, sa-mi pot simti sangele cald invadandu-mi spatiile goale din venele reci ce nu se pot obisnui asa usor cu procesul de transformare. Indoite si tepene nu vor putea sta niciodata, fluturand lateral in aripi de zburatoare. Dar merita sa incerc.