Galagie.

Am observat ca vocea tacuta si lucrurile spuse pe soptite anunta mereu fapte triste, personale, impartasite incet unul altuia, cu teama, ca si cum problemele inimii ar trebui manuite cu grija, ca si cum ar fi din sticla subtire. In schimb, in vocea ridicata a oamenilor, nu sunt decat lucrurile vesele, multumitoare, de plictis, dar un plictis placut, al lenii, al lejeritatii, al nesimtirii...al nesimtirii durerii. Lucruri ce se ridica tot mai ascutit si mai pitigaiat in vocile lor care ajung sa fie deranjate si insuportabil de ascultat. Oare pentru ca fericirea e galagioasa? Oare de ce mie nu mi se pare in felul asta, oare de ce tocmai despre fericire nu simt nevoia sa vorbesc niciodata?...

Cum se face ca tocmai fericirea a ajuns sa fie cea respingatoare in vorbele voastre? Cum se face ca simt nevoia sa ma indepartez de ea pentru felul superficial in care mi-ati portretizat-o voi?

Obisnuiam sa te stiu doar pe tine. Fara ei ca sa te strice...

Obisnuiam sa-ti stiu numele. Acum, nici p-ala nu-l mai cunosc. Esti o necunoscuta pentru mine, un trup fara nume pentru ca sufletele nu ar trebui sa aiba nume niciodata... si nici sa fie materializate.

Uneori am impresia ca privesc totul din afara. Uneori vad oglinda si vad persoana de acolo si e ca si cum as asista de pe margine la niste miscari care nu sunt ale mele. Ma uit, si doar vad. Parca nu mai simt nimic. Si atunci incep sa ma lovesc, incep sa dau cu picioarele, sa tip, sa ma destrabalaez - poate imi revin. Poate am innebunit pentru o clipa, poate am amortit... poate eram paralizata de la varful ultimului fir de par in jos. Dar trupul inca se misca, de parca era controlat de niste maini imaginare. Si asta nu puteam intelege. Ce era asta ?...

Simt... ca nu mai simt nimic. Nu cu trupul asta in orice caz.

Obisnuiam sa cred ca esti doar proasta. Aiurita si impiedicata cel mult... Acum mi-am dat seama ca tu nu te-ai simtit niciodata comfortabil in piele de om, ca ai fost mereu asa pentru ca te trezeai dimineata si inca nu reuseai sa inveti ideea de “obisnuinta”. Nu te puteai multumi cu ideea. Nu puteai controla ceva ce nu-l considerai al tau. Nu puteai iubi, dar nici macar insusi o imagine din oglinda pe care nu o credeai a ta. O fi fost placuta, urata – nu conta ! Chiar nu ii vedeai rostul. Era doar o imagine de om, ca si cum ai fi cules-o dintr-o carte, dintr-un album de poze si te-ai fi uitat la ea. Da – bine, e o fata – si acum ce ? E doar o poza. Sa trecem la urmatoarea – mai sunt mii – ba nu – miliarde – in lumea asta. Dar toate imi par la fel. E o omenire ciudata. Parca fotografiile astea care imi trec prin minte sunt parte dintr-un intreg album de familie...Combinatii, derivate ale aceluiasi subiect si aceluiasi set de caracteristici, plictisitoare, neremarcabile, identice...Copii dupa copii si alte copii. Nimic original. Nimic care sa iti ramana in minte. Si atunci tu ce esti ? O fata pe care am vazut-o o data si apoi am uitat-o.

Uneori ma intreb cum ar fi sa mergem cu metroul si sa vedem in jurul nostru fiinte de tot felul – oameni cu capete verzi, cu tentacule sau antene subtiri plutind gratios deasupra capului cu forma neregulata, cu fire de toate culorile iesindu-le pe la extremitati si cu bucati mari de gelatina prin care sa vada de peste tot, mici, mari, grasi, subtiri cat un firicel, inalti de 3 metri sau pitici cat sa iti incapa in palma ; oameni care nu se mai pot numi oameni atata timp cat nu mai sunt la fel, ci intr-un milion de alte feluri. Oameni pentru care diferentele de culoare si de forma nu ar conta, oameni veniti unicat fiecare, frumosi pentru ca sunt ei insisi, oameni pe care nu ii vei uita niciodata. ... Om pe care, daca as fi, ai reusi sa ma tii minte pentru totdeauna. Cand mi-ai vedea fata in multime... ai sti ca sunt eu si nu alta. Ai sti, ti-ai spune – asta este sufletul meu – nu omul, nu femeia, nu trupul... – asta este sufletul meu. 

Si da, as fi sufletul tau. Si sunt inca... numai ca nu ma vezi. Si nu te judec. Ai toata dreptatea.
 

Si imi vine sa plang. Dar nu are sens.

Sunt singura pentru ca suntem prea multi.

Taci! Vreau sa fii fericita...

Stii de ce ar trebui sa taci tu ? – Pentru ca oricum nu spui nimic bun.

Si crezi ca trebuie sa taci, nu numai in vorbe, ci si in scris si in toate felurile, pentru ca altfel acel lucru care chiar trebuie sa vorbeasca nu va reusi sa o faca niciodata din cauza ta. Acel raspuns – nu va veni daca vei continua sa vorbesti despre el. Acea... magie. Nu va straluci daca tu o desconsideri exagerand-o prin cuvinte. Nu o vei vedea. Acea... fericire – iluzie frumoasa de care vorbesti tu. O indepartezi prin vorbele tale. Taci dara ! Taci ! Vreau sa fii fericita ! Taci ! Taci ! Taci. Taci. Taci....

Ciorapi rosii

Ciorapii de pe picioarele ei semanau cu sangele uscat. Ai fi zis ca trupul ii era atat de vatamat si ranile ii supurau cu o asemenea insistenta, incat a renuntat sa-l mai acopere si a iesit asa in strada, imbracata numai in panze negricioase, mulate de lichid. Veneau in toate formele - dungate, bulinate, chiar pe diagonala, dupa cum curgea sangele pe picior, sange inchis in cruste vechi si murdare. Nimeni nu sesiza nimica. Ar fi putut sa sece de sange, sa moara acolo - ei nu si-ar fi dat seama.

Si era numai o silueta indoita, clatinandu-se betiva pe o margine de drum, pe un scaun, intr-o banca, ignorata pentru presupusa ei instabilitate psihica, dar fara sa i se dea vreo mana de ajutor.

Nu se face caz din durere

Nu e nicio disperare in a fi singur. Doar tristete. Nu imi strig la capatul fortelor exasperarea unei dureri pe care doar eu o simt. O plang in tacere si, mai incolo, Dumnezeu cu mila.

Apropierea este inutila

Sunt prea departe de cea cu care imi doresc cu adevarat sa fiu. Asa ca refuz sa ma mai caut, refuz sa ma mai gandesc. Refuz sa imi mai doresc. Orice.

Dorinta este doar un chin al fiintelor slabe care nu gasesc al mod de a trai decat prin a se sinucide bland si extatic, la nesfarsit, precum victimele vampirilor bautori de sange...

Sunt departe si de tine. Dar tu crezi ca ma mai gandesc la tine, cand eu nici macar la mine nu pot sa-mi intorc ochii ?

Si atunci .. unde fug ochii mei ? In lume, in copaci, in natura, in lucruri simple si lipsite de viata – pure si reci asa cum ar trebui sa fie fiintele ca sa traiasca cat mai mult – sau in oameni, cat mai multi si cat mai diversi – precum insectele care nu se satura decat atunci cand plesnesc de substanta si carapacea li se sparge intr-un pocnet negru pe perete, dezvaluind privirii victimelor toata viata pe care au furat-o de la ele ?

In asta ? Asta sunt eu ? Un « eu » in afara mea ? Niste ochi in afara capului astuia, o minte care gandeste pentru ceilalti si numai prin intermediul lor, pentru ca ii e prea frica sa se intoarca la sine si sa inteleaga ce-si doreste maldarul acela de vise si nerealizari dureroase ?

Uneori, sa te intorci acasa este cel mai neplacut lucru...