vineri, 22 august 2014

If looks could kill



Pe fundul ei se mula materialul unei fuste cu ochi care plangeau. Puteam simti taisul acelor gene strapungand in carne, iar umezeala de sub pleoape curgand pe pulpe, in jos, pana cand trupul tinerei femei devenea o masa vie de suferinta de la talie in jos.


Avea zeci de priviri, nu una singura ca noi, iar daca unuia din trecatori ii scapa sacosa de cumparaturi la o strada distanta, irisii ei mari reperau totul. Erau rotunzi si negri, si umflati de ganduri, asa cum imi puteam da seama prin material, de la distanta. Erau umflati cu ganduri despre oameni, si erau umflati cu ganduri despre ganduri – erau umflati cu gandurile fiecaruia dintre noi, iar fiinta ei, la randul ei, cu fiintele noastre. Si puteam simti greutatea acestor ganduri poposind toata pe solduri, si o simteam in pasii ei grei pe caldaram in timp ce pasea incet, de frica sa nu cada. Privirile toate o iscodeau, iar ochii intruzivi ai altora se ingramadeau toti sub fusta ei – iar noi, de la distanta, nu o puteam decat ajuta cu ganduri de bine, dar gandurile noastre nerostite erau mai multe si mai murdare sub pielea ei, si o muscau adanc pana la carne, acolo unde ea nu mai putea schita un gest ca sa se protejeze. De ceva timp, fusta devenise cu neputinta de de dat jos, iar privirile straine o jenau sa se mai curete seara, inainte de culcare, iar murdaria ramanea si se aduna acolo neincetat. Murdaria gandurilor si stransoarea materialului care nu se mai putea indeparta.
Intr-o zi am auzit ca ochii s-au inchis, iar, odata cu ei, toate gandurile au incetat. Pasii ei au putut sa alerge pe strada, usori si sprinteni de atata libertate. In sfarsit, putea privi deasupra la cer, acolo unde nici nu putea indrepta capul inainte, de atata greutate. Dar fata, de teama sa nu se trezeasca la loc, s-a oprit si a preferat sa coboare in pamant, acolo unde niciunul dintre ei nu o mai putea gasi si privi in atata intuneric.

vineri, 15 august 2014

Dark at sunrise



« Mi-e intuneric » ma gandesc si plutesc, ridicandu-ma tot mai mult pe fiecare fir de nelumina pe care il gasesc. Zilele astea m-am transformat nu intr-un paianjen, ci intr-un fir de paianjen – o « creatura » a creaturii mai mare a lui Dumnezeu care mi-a dat viata la randul sau.
M-am tesut intr-o dimineata de august si am inceput sa respir in soarele de rasarit. Avea raze groase, caramizii, si – fiindca nu se refacuse inca dupa somn – m-am inecat cu doua cheaguri din sangele lui care au alunecat pe mama mea. Arahnida s-a intins sa ma inveleasca. Nu a ajuns la timp iar soarele, orbind-o, a coborat-o de pe panza inainte de vreme si asa am ramas eu singura cu abia cateva surate, inainte sa ma incurc in ramificatiile altora si sa ma sufoc. Ai putea spune ca sunt o creatura aparte : eram finita, scurta si nevazuta, condamnata la somn inainte sa ma nasc inca si acum, nici nu m-am trezit bine si un joc de circumstante m-a trecut in infinit.

Sunt fara de seaman (ceilalti au murit inainte sa se nasca). Sunt nevazuta. Sunt neagra, sunt alba, sunt aici, sunt peste tot. Sunt un pic dintr-un pic mai mare. Sunt copil de Dumnezeu, ajutata de mama si sarutata de soare.

In the mood for love



« Nu am chef azi. Nu am chef azi... » te ridici si iti spui, uitandu-te la mine.
Te apleci, te uiti printre fire si deconectezi cablul direct de la inima, ca sa demonstrezi perfect lucrul acesta.
In loc sa pui deoparte ce ramane, te uiti mai departe si te gandesti cat de mult ma iubesti.
« Daaa, cat de mult te iubesc. Doar de-ai sta asa, tacuta, toata ziua. Doar cateva ore ca sa pot sa stau si eu linistit. Ce te iubesc, puiul meu. »
Ce ma iubesti.
Puiului ii cad cateva fire de puf, acolo unde pieptul a suferit socului extragerii. Sufli peste mine, ca sa fii sigur ca am adormit si te lasi pe o parte, gandindu-te ce placut este sa ai pe cineva zilele astea.


marți, 12 august 2014

About light of dying swans

E atata liniste in camera. Cu capul lipit de cearsaf, niciun sunet nu se mai ridica din saltea. De la podea la prima jumatate a peretelui totul pare incremenit, ca intr-un instantaneu alb-negru smuls din filmele de inceput ale lui Polanski, iar eu mai ca ma regasesc in ipostaza lui Carole care se ascunde si vrea sa moara sub saltea. Spatiul de dedesubt, oricat de izolat, ramane inca prea larg, iar podeaua, oricat de joasa, nu e suficient de coborata pentru trupul meu care vrea sa se duca cat mai departe sub pamant.
Ma gandeam zilele trecute ca diminetile astea de vara, cu soarele prins in plina stralucire la rasarit, seamana atat de bine cu fotografiile la morga ale fantomelor care au decedat azi-noapte. Nu de alta dar, daca te uiti cu atentie, poti zari intre coloanele firelor de praf forme nedeslusite de fum de parca corpuri precise s-ar dezlipi de pe pereti in atmosfera si ar cobori obosite in ochii celor de care nu mai au nicio teama acum.

duminică, 27 iulie 2014

Straturi



Presiunea ridicata a sangelui dintr-o vena de pe mana ma trezeste din somn. Ma ustura si ma inteapa. S-ar zice ca incearca sa strapunga insasi epiderma de la suprafata, intr-un efort nedeslusit de a exploda in afara. Sau poate ca pana la urma asta si vrea, intr-o cautare premonitorie a mortii. O vena ce asteapta sa fie intepata – ce moare sa fie intepata – chemandu-ma in mancarimi insuportabile acolo unde ultima pielita de sange se termina si incepe iesirea la lumea din afara. O piele ce asteapta sa se rupa, o substanta ce asteapta sa fie eliberata din stransoarea necrutatoare a trupului doar pentru a se scurge si a se usca in pamant. Trupul meu a asteptat sa se trezeasca inca o data doar pentru a adormi la loc, si de data asta pentru totdeauna.

Rudy Cremonini - Polaroid 2013
E atat de multa liniste. Intotdeauna atat de multa liniste. De parca sunetele nu se mai pot auzi deloc, de parca lumea din afara a surzit, de parca natura a capatat felul ei personal de a se intoarce inapoi, si trupul nostru intr-aceasta, la o scara mai secreta. De parca anotimpul care infloreste stralucitor pe poteca a devenit asurzitor in nuantele lui spalacite numai ca sa compenseze sunetele pe care le retine inauntru, ascunzand de noi scurgerea ingrozitoare care s-a petrecut in natura in ultimul timp. Masa umeda si lipicioasa de la picioare il da intotdeauna de gol, dezlipind materia calda pana la cea mai apropiata gura de canal... Si vremea asta lancezinda ne prinde de fiecare data, indemnand la uitare. E umeda. Si atat de calda in acelasi timp. Ca un interior parfumat de femeie.
Vremea asta inselatoare. Ne adoarme in scaune de metrou, ne apleaca in statii de autobuz, ne ameteste in drumuri pe trotuare. Ne lasa vulnerabili si ne intra pe sub piele. Pe sub pleoape, pe sub firele de par, pe sub varfurile unghiilor, prin urechi, ca un cantec hipnotizand de sirena. Un cantec organic, caci sunete concrete nu mai exista deloc – un cantec al dezintegrarii. Ne introduce  virusul in organism ca intr-o prada sigura si preia conducerea aproape imediat, consumandu-ne incet pana la functiile vitale, pana nu mai ramane decat un schelet pe jumatate viu din noi. Un schelet negru, de lumina. Elimina tot ce e de prisos. Tot ce e in plus. Ce nu mai conteaza, ce nu mai e necesar pentru a fi luat mai departe.
Eu ca o fiinta a verii. Eu ca o fiinta noua. Simt cum fiecare fibra se destabilizeaza in mine pentru a reconstrui treptat noul organism, noul adapost pentru locatara noua care-mi va lua locul inauntru. Il simt ca pe o forma rigida, temporara, de ghips in mine. Si tot ce mai ramane cade in gol, in picioarele dezumflate acum, pana intre varfurile lor – acolo unde degetele calca in picioare sentimente pe care le-am avut candva.
Procesul nu e fara de durere. Transformarea la fel : nu e fara de efecte adverse, iar schimbul nu e fara de sacrficii. Trupul imi sufera in convulsii violente, oasele dezradacinate le simt dezlipindu-se din scheletul de baza, fragmentandu-se in cristale albe undeva dedesubt, trecute parca printr-o masina de tocat organe pe care eu singura mi-am facut-o cadou atunci cand in trupul vechi erau inca ganduri de sinucidere. In casa mea, pereti intregi se duc – se strang si se alungesc, imbratisandu-ma in corpul lor atunci cand eu, molesita de peste zi, ma intind pe patul de scandura calda si-ncerc sa-mi gasesc o pozitie sa adorm. In ultima vreme cea mai fireasca e cea in care trebuie sa indoi un picior peste mine, ca sa compenseze spatiul pe care obisnuiai sa il umpli inainte.

Scar




Fiecare gand insuportabil de durere sau de vinovatie ar trebui consemnat in carne. Fiecare val de sentimente ar trebui oprit in piele, urmarindu-i-se intensitatea coborand in linii descrescatoare, ca la bolnavii conectati la aparate. Fiecare taietura ar trebui urmarita pana la capat, cu o mana sigura, asa cum e si durerea care sugruma nemiloasa pe dinauntru. Si fiecare taietura – doar atat de adanca cat e si replica ei interioara. Si fiecare cicatrice, la fel ca cea orbitoare care ramane inauntru, facand realitatea exterioara sa tremure in fata ochilor mei, prin linia laptoasa in care privesc ca printr-o prisma de stralucire.