Despre iubire

Dragostea e dureroasă. Iar atunci când doi îndrăgostiți se întâlnesc, este firesc să se rănească unul pe celălalt. De fapt, este primul strat al apropierii de celălalt. O piele moartă trebuie să se taie și să cadă pentru a primi una nouă peste mușchiul liber. Un mușchi trebuie să se mărească și să se dilate pentru a primi corpul străin înăuntru. Și, bineînțeles, două buze trebuie să se despartă și să se atingă cu sânge pentru a primi sărutarea cu căldură înapoi.

Prima atingere era cea mai importantă.

Dacă nu te-aș fi lovit niciodată de mine, nu ai fi simțit niciodată trecerea mea tăcută pe lângă tine. Dacă nu te-aș fi atins niciodată, nu ai fi știut niciodată cum arăt. Pentru că forma mea este cuprinsă toată între palme. Treizeci de palme este cât îți trebuie ție să mă cuprinzi, sau poate mai puțin. Trei sute de degete să-mi numeri porii între degete. Și mai multe amprente ca să îmi înveți corpul pe de rost.

Dacă nu ne-am fi tăiat unul în celălalt, cum am fi putut privi înăuntru, prin pielea întinsă fedeleș peste găuri? Dacă nu am fi îndrăznit să ne rănim iubitul, cum am fi trecut vreodată de coaja albă a feței, dacă nu am fi îndrăznit să dezlipim cu unghii durerea aspră ce se-aduna pe piept, ca sarea, cum am fi îndepărtat-o de-acolo cu adevărat?

Dragostea e dureroasă. Dacă nu te lovesc, nu mă privești. Dacă nu te zgârii, nu mă mai simți. Dacă nu mușc din pielea ta, mușchiul tău va înțepeni pe vecie.

Dacă nu obțin culoare din șervetul pielii tale, atunci înseamnă că hârtia s-a îngroșat demult în tine și-are să se sufoce, sau s-a sufocat demult în vine. Dacă nu aduc roșu pe albul vieții noastre, buzele noastre vor rămâne legate fedeleș ca o hârtie. Și tăcerea va dura o veșnicie, așadar... 

...nu mai ai ce cuvinte să primești de la mine.

...of the light

Uneori am impresia că mi-am pierdut inspirația, sau mi-am pierdut mintea undeva prin viscerele tale,atunci când m-ai mușcat. Dar cred că au fost doar cuvintele – forme ce au plecat de la mine, să împlinească frumos trupul ce avea mai multa nevoie de ele acum. M-am rotunjit – sunt un rotund, un cerc împlinit cu soare. Ce se întâmplă când soarele dispare? Când inima apune în trupul fără bătăi și alunecă peste orizontul limitelor mele. Când o stea nouă înflorește în lumea fără lumină, fără zgomot. O stea nouă, fără nume, răsare dintre valurile negre și-și ia locul înlocuitor pe cer. Nu este locul ei de drept, viețuitoarele ei o privesc cu ură. Nu au uitat nimic, chiar dacă mintea li s-a întunecat. Și nici nu au încetat să aștepte. Dar așteptarea nu le-a oferit soarele iubit.

Cândva, credeam că cometele noastre nu se vor despărți vreodată. Că eu voi pluti pe cerul tău, iar tu – înapoi pe-al meu – vei face spinii să înflorească-n liniște. S-au desfăcut capetele lor – din țepi au devenit tulpine, din drepte au devenit rotunde. Capetele li s-au curbat până la margini, moleșite, și s-au relaxat în mine. Acum oamenii puteau să treacă liniștiți. Și nu s-ar fi tăiat în spine.

Fără să-mi dau seama, am ajuns la un moment dat pe asfalt, și am coborât dintre tulpine, acolo unde lumea mă călca și se holba la mine. Dacă încercam să mă uit înapoi, era mereu ceva care mă distrăgea, iar capul mi s-a întors mereu spre tine. Când, într-un târziu, am observat cerul fără viață, m-am întors, dar florile mele nu mai aveau față.

Erau albe, decolorate, ca luna. Se legănau pe margini și tăceau într-una. Nu mai aveam niciun soare să le pictez la loc și, într-o zi, am rămas fără culori de tot. Mă uitam la mine și tot ce puteam să-mi amintesc era de tine. Nu mai aveam față, bineînțeles. Și nici amintiri despre mine, despre tristețe și tot ce era de înțeles. Nu era nimic de înțeles. Ce puteai să le explici florilor fără de soare că doar o dată răsare lumina și apoi moare.

E foarte tăcut acum. Cred că dacă cineva ar încerca să le atingă, toate mi s-ar strânge-n pumn. Și n-aș mai deschide mâna nicăieri, pentru niciodată. Să-mi ia culorile și să-mi râdă-n față.

...against the dying...

Printre toate straturile astea de ceilalți, într-un final ajungi la tine. Printre toate straturile de suferință, este ceva dedesubt – o felie brută de tine care știe să existe, oricât încerci să o omori. Toate celelalte bucăți din mine sunt îndrăgostite. De mai mulți oameni, dar de tine în principal. Sunt unele care sunt chiar îndrăgostite de trupul ăsta, căci nu mă lasă să-l transform bucățele. Dar dedesubt. Dedesubt nu e iubire pentru nimeni altcineva.

E foarte greu să mă învăț să respir invers, atunci când toate respirațiile mele erau trase din tine. M-am obișnuit prea mult cu pielea ta, bănuiesc. Cu oasele tale. Cu mâinile. Și venele tale pronunțate. Puteam auzi aproape sângele curgând prin ele. Puteam să te mușc de gât și să îl simt viu, încălzindu-se înăuntru. Acum, totul e surd. Picăturile tale nu mai bat în gol, și nimic nu alimentează sursa de viață care a rămas.

Mă întrebi ce mă doare. De prea multe ori mă întrebi ce mă doare. Nu am putut niciodată să-ți răspund. Nu am putut niciodată să-ți răspund la nimic. Irosesc prea multe cuvinte pe oameni. Pe tine.

105/365 Died nature por Stefano Galeottti

În sfârșit, dacă mă scufund. Pot auzi frânturile de materie plutind în spațiu. Acolo lucrurile sunt încă vii. Aș vrea să găsesc melodia care să reproducă sunetul lacrimilor mele. Atunci ți-aș putea răspunde la întrebare.

Rage..

Francesca Woodman

Ce poți gândi după perdeaua de duș într-o zi de vară, când toate picăturile nu pot șterge mizeria de afară, iar căldura nu ți se lipește de oase sub nicio formă, astfel încât trebuie să dai apa la volum maxim...

...dar nici asta nu se simte. Nici nu se aude, de asemenea. Oasele tale nu mai pot fi topite, și nicio picătură de transpirație nu se mai formează pe șira coloanelor tale. Apa care curge – nu o aud, iar arsura care-ți mănâncă trupul – nu o simt, iar picăturile care mă-ngroapă toate – de peste tot – nu le mai văd, și nu mă mai văd prin ele.

Ce poți gândi după perdeaua de duș într-o zi de vară, când nu mai poți să ieși din casă, iar picioarele, dacă se ridică o dată, se-mpleticesc și se dărâmă surcele înapoi din mormanul din care le-am ridicat...

...dar nici asta nu te mișcă. Niciun sentiment nu se mai formează pe cerul gurii care nu mai vorbește, care nu mai rumegă, care nu mai înghite nimic. Numai dă afară. Vomită, de câteva ori pe zi, numai ca să își depășească propriul record din ziua cea trecută, tot ceea ce poate fi vomitat, așa cum putea fi rumegat odată. Orice informație, orice împunsătură, orice înghițitură – vine din nou în lume înapoi. Dacă ceva a înflorit pe pământul pielii mele, să fiu sigură că se va întoarce din nou la cer, sub formă de precipitații inverse prin norii lacrimilor mele.

Ce poți gândi după perdeaua de duș într-o zi de vară, când urăști pe toată lumea, și inima – inima nu pulsează decât cu răutate, strângând piatră tare pentru zilele cu soare moale.. Înăuntru, aici, e așa rece, și spatele a devenit unul cu piatra peșterii care-l ocrotește. Oamenii, afară, se adună și se lipesc, ca într-o înghețată, dulce, scârboasă, încrețită în peretele de vată. Pe când oamenii trăiesc sub cerul de vară, eu cobor, și mă îngroapă fericirea de afară...

...Sentimentele s-au strâns toate într-o pâclă groasă și mă sufocă de fiecare dată când mă sucesc să ies din casă. Se strâng ca un laț și, în ochiul roșu al organului de afară, tot restul se agață, să se spânzure-n copaci, să se taie-n două de atâta nebunie, spre a sa nestăvilită lăcomie.

Noapte buna

Acasă la mine toată lumea doarme. Mama doarme, sora doarme. Vecinii lor, vecinii mei – majoritatea, dar ce știu eu? Ce știu eu despre oricine dacă nu știu nimic nici despre mine?

S-ar putea spune că suntem bolnavi,  zacem în comă – ori, niciunul dintre noi nu este conștient.

Cine are puterea să se scoale din somn și să-și ia singur un pahar cu apă? – nici măcar atât. Totul vine la noi prin transfuzii – transfuzii cu mâncare, transfuzii cu aer, transfuzii cu viață. 

În lumea noastră, ziua e întotdeauna noapte.

Și cu toții avem visele noastre. Mai urâte sau mai frumoase. Dar sunt doar vise. Eu am visele mele – mama are visele ei, sora are visele ei, vecinii au visele lor. Tu: ai și tu visele tale. Dar sunt doar vise.

Ieri am avut un coșmar. Și nu numai ieri – toată săptămâna trecută, de sub patul meu au ieșit monștrii cu ochii scoși, cu gura scoasă, cu vocea stinsă, treptat-treptat, deveniți fără de capete. Săptămâna trecută, capul tău a căzut sub podea și nu am mai reușit să îl găsesc. Ieri am dat cu pumnul în pereții propriului cap de teamă că o să înnebunesc. Visele mele fără de aripi, păstrându-mă țintuită în pământ, au devenit peste noapte mute, fără de viață. O clipă m-am oprit și am crezut că o să mă trezesc printr-o pâclă ca de gheață – să trosnească și să văd că e dimineață. Dar frigul era prea năprasnic și m-am acoperit la loc. Acum, monștrii fără de capete au dispărut de tot și coșmarul a disparut. Visez din nou vise frumoase sub plapuma mea.

E groasă. Și mă acoperă de toată lumea.

E cald. Și nu mai e nevoie să respir, să mă mișc, să trăiesc sau să simt foamea.

Mă simt foarte bine aici. În visele mele...

... unde e mereu noapte bună.

Sargent by T. Martin Wood (1909) 

“Carnation Lily, Lily Rose” a fost pictat într-o grădină lângă Tamisa. Doi copii aprind lampioane chinezești, iar sub lumina lor și sub florile care-l înconjoară, Sargent crede că vede pentru un moment, prin accident, viața devenită idilică."

Suntem bine(?)

A devenit foarte greu să cobor în mine în fiecare zi și să scriu.

Dar am promis că voi face asta, așa că uite-mă aici...

Care e soluția?

Care e întrebarea? ar putea fi răspunsul.

Care este răspunsul corect?

(Ce este acela răspuns corect?)

Ce este acela un răspuns? – ce te aștepți să primești? Pe cine întrebi? De ce întrebi ?...

...daca nu asculți.

Și de ce să asculți de alții dacă răspunsul e numai la tine? Este acolo, în tine, ascuns undeva – pe sub toate straturile alea de gânduri și griji inutile – pe sub toate straturile alea de lacrimi, conservat în tăcere. L-ai ascuns așa de bine în piatră încât cred că numai cu fierul ai putea sparge vreodată conștiința săpată. Și când ai s-o descoperi, ai să realizezi că nu are gust de sare, și de lacrimi, și de mare – are gust de tine, și e moale. Doar că tu nu l-ai știut niciodată...

...

Cum ajungi la cea mai bună împăcare? Ce este aceea o împăcare?

Cu cine te împaci?

Cu el, nu te împaci cu el? Cu alții – te împaci cu alții, deci.

Cu tine? – de ce nu te împaci cu tine?

De ce ți-e frică de răspuns?

De ce ți-e frică de tine? Crezi că dacă o să rămâneți singure, o să vă speriați una pe alta pe sub pat, noaptea când vă gândiți la întuneric? Ce are întunericul? De ce te sperie ceea ce nu poți să vezi cu ochiul liber? De ce ți-e frică de întuneric? De ce să crezi că nu poți să vezi prin el? De ce să crezi că nu poți să vezi prin tine?

De ce ți-e frică de tine?

Ce este acela răspuns.

...

Am un răspuns, dar nu am o întrebare.

Răspunsul este „te iubesc”. Cum și în ce fel, asta nu pot să spun. De ce – nici atât. De ce există atâtea întrebări? De ce trebuie să existe o întrebare? Mereu grijă, mereu neliniște, mereu o frământare – dar tu mă iubești oare?

Ar trebui să-mi dau seama din start că este o eroare. Răspunsul este: "dar tu, dacă pui o asemenea întrebare?"

„Îmi pare rău, te iubesc. Îmi pare rău, dar te părăsesc.”

Ce este aceea o despărțire? Cine se desparte? Eu de tine? Tu de mine?. Moare cineva? Știu și eu – da, moare. Mergi mai departe, mai pui o întrebare: "după aceea, există continuare?..."

...

Nu vreau să-mi dai drumul, al meu soare. Oricât de tare arde, plecarea ta mai tare doare. Tot în rest e necunoscut și putred. Tot ce mă leagă cu crengile-n pământ este rădăcina ta: într-o zi ai venit și mi-ai împrumutat puțin. Acum vrei să mi-o iei înapoi? Vrei sau nu vrei? Pleci sau nu pleci? Îmi dai, mă apropii sau mă lovești?

Crengile mele au început să tremure de la frigul din lume. Dar nu este niciun frig în lumea în care trăim noi – anotimpul e frumos și cald, dar nu și la mine-n scoarță. Nu, în pielea mea se ascunde un secret - și acela este despre viață. Dar ea s-a retras demult la îngheț. În centrul meu se ascunde-un tremur. Copacul meu s-a înclinat greu la pământ, ca într-un cutremur. Și dacă mă împingi puțin, mă tem că o să mă crăp de tot.

Mă tem de tine, dar cine e chinuitorul? Mă leg de tine, dar cine e mântuitorul?

Viața mea nu se termină acolo unde te termini tu. Copacul meu nu respiră pe unde a călcat cometa mea. Nu - viața mea s-a terminat demult, iar acum sunt eu o stea care doar suferă și se uită la ea.

...

private conversations II by pearlandweed

Suntem bine? Suntem bine?

O să ajung în fiecare zi să te întreb asta, în timp ce mă uit în oglindă – suntem bine?

Și într-un târziu, o să realizez că te întreb pe tine.

Nu pe alții.

O să te uiți la mine.

O să mă strângi prin sticlă și o să-mi spui – nu, nu suntem bine, dar cel puțin nu imi mai e frica de tine.