Oamenii cer mereu
prea mult de la tine. Și ei nu oferă nimic la schimb sau, mai bine zis, nimic
din ce ai avea tu nevoie din partea lor.
Se forțează mereu
peste tine, în tine, în jurul tău. Și apoi urlă. Urlă tare, tare cât să se audă
furia neputinței lor, a lipsei lor, a neputinței lor în tine. Ți se spune ție
că ai o lipsă. Că ești defect. Incomplet. Prost.
Nu poți să crezi
câtă greață poate aduce coeziunea cu un celălalt. Câtă lehamite prelungirea
corpului lui în tine, a gândurilor lui străine, a dorințelor fără nicio
legătură cu tine. Câtă nevoie de curățenie după aceea, câtă persistență în
curățarea urmelor celui care s-a-mprăștiat prea mult. Orice atingere nedorită
este o fiară roșie înăuntrul tău. Fiarele roșii nu se pot îndepărta ușor. Se
înmulțesc înăuntru și persistă până când ajungi bolnav de moarte de duhoarea
lor.
Pisica mea mereu
își acoperă pașii în nisip. Își acoperă mereu restul, își acoperă mereu mersul.
Tot ce depune, tot ce respiră. Tot ce curge. Trebuie adunat. Adunat și ascuns,
dacă de luat înapoi nu se poate. Nu poți să fii niciodată prea prevăzător,
gândește ea. Nu poți să știi niciodată ce câine poate să vină și să-ți adulmece
urma.