duminică, 30 septembrie 2012

Crazy is being a living dead


“Crazy isn't being broken or swallowing a dark secret. It's you or me amplified. If you ever told a lie and enjoyed it. If you ever wished you could be a child forever.”


Te-ai gandit vreodata cum am arata noi, sufletele, daca am ajunge la adevarata noastra capacitate, la adevarata noastra simtire, umflata si labartata in toata largimea si densitatea sa? Cum am fi noi, ca o ecuatie ramasa nerezolvata, cu o putere infinita in coada, invartindu-ne pe veci in doua inele ale imaginatiei noastre, fara sa ne mai obosim sa-i punem punct vreodata. Pentru ca acest punct n-are niciun sens. El ucide tot. Dar si mintea noastra ne-ar ucide, in acelasi timp, daca am lasa-o de capul ei.
Te-ai gandit cum am fi noi, o masa umana amplificata la adevarata ei valoare, la adevaratul ei sine ? Ma intreb cine a ajuns vreodata pana acolo. Probabil am innebuni de gandurile noastre. Probabil am incepe sa ne sinucidem de disperare, de greutatea sentimentelor care s-au dilatat intr-atata in noi incat dau afara din inima insangerata de lacrimi. Si probabil am fi inchisi, tocmai ca sa n-o facem, de insasi semenii nostri care, inconstienti de ceea ce se intampla in noi, ne poarta teama si dispret, ne arunca intr-o cusca ca pe animale, sedandu-ne ca pe ele, legandu-ne... plimbandu-ne cu o lesa prin gradina sa ne mai facem nevoile din cand in cand. Dar atat. Nimic mai mult pentru niste psihopati care au pierdut controlul fiintelor lor in favoarea sufletelor nebune, mult prea puternice care au castigat batalia finala in inimile lor.

Asta sunt eu ? Ce mai sunt oare ? Faptul ca sunt aici inca, si nu intr-un spital de nebuni, faptul ca inca mai sunt tratata ca o fiinta umana si nu plimbata cu lesa prin curtea cu fantome inexpresive a mortilor vii... inseamna ceva ? Nu. Inseamna doar ca sunt o mincinoasa a dracu de buna si atat.
 


sâmbătă, 29 septembrie 2012

Ratusca cea urata




Si eu urmam cardul, pe cand acesta mergea inainte, si stateam la coada sa nu pierd drumul pentru ca stiam ca n-o sa ma descurc de una singura, daramite sa-l si gasesc cand nu l-am cunoscut niciodata.


Si stateam in spate, codasa, impleticindu-ma prin multime, cu doua picioare stangi si o gaura in cap, ca o lovitura de glont, care ma dezechilibra si-mi dadea intreg trupul peste cap. Urechile mele tiuiau de incertitudinea dupa lovitura, iar eu nu stiam ce e cu mine, priveam in gol si ma balbaiam cu limba bleaga abia lipaind pe cerul gurii care uitase sa vorbeasca, dar continuam sa merg inainte, sa nu ma opresc. Caci daca as fi facut-o, daca as fi ramas in urma, pe langa faptul ca nimeni nu s-ar fi intors dupa mine, mi-e teama ca m-as fi asezat pur si simplu pe jos, as fi cascat ca un copil obosit care nu stie nimic despre el si lumea asta, si m-as fi culcat acolo pe iarba, mal sau ce-o fi fost, si mi-as fi inchis ochii in noroi, poate pentru totdeauna, multumita ca nu m-am certat cu nimeni si ca n-a trebuit sa fiu pedepsita inainte de culcare, ca pot sa dorm linistita si sa visez ce vreau eu, fara sa-mi fie rusine, acum ca am facut tot ce trebuia sa fac...

vineri, 28 septembrie 2012

Foamea



Si cand o sa fie, o sa vina ca o foame, ca o foame teribila care o sa ne stranga trupurile in pumni, innebunindu-ne, facandu-ne sa urlam de durere, sa orbim si sa amutim de la atata nevoie, orbecaind in intunericul vietii noastre sa ne astupam golurile din stomac, din trupuri, din noi insine.
O sa fie pentru prima oara cand o sa ne fi dorit sa fim mari, si grasi, cat mai grasi de substanta, de viata, de tot ceea ce inseamna sa fii om. Pentru ca, sa fii slab in zilele astea, sa ti se vada oasele de la atata retinere, de la atata privare de placere, de la atata abtinere de a fi tu... este un minus. Sa se stranga pielea pe tine pentru ca ai rupt cu unghiile toata grasimea de pe spate, sa-ti dea sangele si pe nas si pe gura de la cat ai stat cu capul in jos in lumea asta ciudata, sa-ti tremure membrele cand mergi si cand atingi de oboseala si nesiguranta... Sa ai un gol in tine, sa fii constient de el, si sa continui sa-l rupi, sa-l cosi la loc, sa-l invarti, sa-l storci ca pe o carpa umeda, sa te strangi in tine atat de tare incat sa nu mai fii capabil sa respiri... si sa iti placa rezultatul. Asta inseamna sa fii un nebun. Asta inseamna sa nu stii ce inseamna durerea aceea pe care o simti, durere pe care te chinui s-o astupi, pe care te strofoci practic s-o ascunzi de rusine sa nu creada ceilalti ca nu reusesti ceea ce ei au putut demult.  Ca durerea aceea e un semn, o chemare cu gura larg deschisa dupa ajutor in noi, dar o chemare catre sfarsit. 


O sa fim gauri negre urland, largindu-ne, umbland haotic pe strazi, ca figuri ciudate dintr-un cosmar, un cosmar de care ne e prea groaza ca sa-l mai dispretuim. Acum este aproape. Sfarsitul este aproape. Il simt. SI voi o faceti, dar va acoperiti golurile de voi atat bine, cu tot ce puteti, lacomi, nelinistiti, cu disperare atat de mult, zi de zi, fara sa va dati seama. Doar ca sa nu-l mai simtiti. In fiecare dimineata, primul lucru pe care il faceti este sa va repeziti catre strada, unde apucati mai repede, si sa va umpleti repede stomacurile goale,care gem in voi, cu toata hrana pe care o gasiti, cu oameni, cu pasari, cu caini vagabonzi... Va duceti la ei si ii strangeti in voi, ii strangeti cu disperare langa voi sa simtiti un trup cald langa voi... si viu. Dar hrana spiritului vostru deja e pe terminate. V-ati obisnuit de atata timp cu cat mai mult, incat atunci cand veti avea atat de putin nu va veti putea controla. Nu va fi nimeni care sa va mai dea, caci fiecare va gandi numai pentru el. Animale. Asta o sa fim. O sa ne inchidem in case sa nu ne putem rani unii pe altii in nebunia noastra. Pasarile or sa cada de pe cer, surzind de la atata durere cata o sa iasa din trupurile noastre, iar durerea va avea numele tau... si vocea ta. Urlata. Vocea ta de o mie de ori. Vocea ta... pentru ca e singurul sunet pe care nu l-as putea suporta.
...sfarsitul. Cu totii o sa-l simtim, dar atunci cand durerea va deveni una fizica, deja va fi prea tarziu.