duminică, 14 iulie 2019

Fin

E greu să mă întorc la mine după ce am petrecut așa de mult timp în capul tău. Așa mi se întâmplă de fiecare dată când mă uit în jos. Am amețit cu capul invers în prăpastie. Am început să îmi amintesc cât de frumoase erau minciunile. Dar nu poți să te trezești, să te culci, să te trezești din nou într-un pat care se clatină, trebuie să fii cu picioarele pe pământ. În ultima vreme am început să mă vindec. Medicamentele mele. Timpul pe care îl tai. Somnul pe care îl reduc. Mai puține coșmaruri, mai mult timp trează, mai mult timp în control. Dar astă seară am vrut să alunec cu totul, am stat cu capul în jos cu orele până mi-a ajuns sângele în cap, până a ajuns să mă doară, până am vrut să tai venele ca să îl las să curgă tot, în gol, acolo unde nimeni nu o să îl găsească, și unde o să mă usuc în întuneric fără ca nimeni să mă deranjeze. Și cred că are să se întâmple. E în aer de ceva vreme, ca o toxină, se răspândește în mine, și deja gândul morții devine dulce dulce ca o eliberare. Acum că nu mai e nimic care să mă țină de margine, acum că durerea a început să mă tragă iar de tălpi cu unghii ascuțite, acum ar fi momentul potrivit să sar și să nu mă mai uit înapoi. Și de data asta fără frică. Panica se disipează odată ce numeri la 100. Și când 100 de oițe pot să danseze pe cealaltă parte a câmpiei, nu îți mai rămâne decât ție. Să cobori după ele.

luni, 10 iunie 2019

Cum să omori un țânțar

Atunci când vrei să omori un țânțar, trebuie să aștepți să se oprească. Trebuie să aprinzi lumina și să îl cauți cu atenție, să nu te miști brusc, să îl observi acolo unde se odihnește.
Caută-l după forma reliefată, ascuțită, cum se arcuiește pe perete, pe mobilă, pe cearșaf, pe cărți, pe umăr. Pe haine. Pe tine. Ai grijă să nu îl confunzi cu celelalte cadavre de pe perete - dacă nu lasă o umbră sub el, nu e mort. Și așteaptă. Nu te grăbi. Ia un timp să îl observi cum tresare, cum se reașează, cum se mișcă, cât de rapid. Dar nu îi lăsa prea mult timp, pentru că apoi se obișnuiește cu tine și știe când vii, cât de repede, dar mai ales - știe ce ai de gând să faci.
Iar asta îl face și mai agresiv. Îți va căuta carnea cu și mai mare furie, gata să muște și să fugă, să muște și fugă, și să muște și să fugă iar, ca un animal hăituit, neiubit, respins.
Știi că dacă îi deschizi ușa să plece, nu are să o facă. Țânțarul nu e o muscă. El nu se oprește când vede lumina și nu aleargă după o suprafață transparentă, gata să se pocnească de libertate. A venit aici cu un scop diferit. Insecta asta mică, cocoșată nu are rușine. Ea vine flămândă după mirosul tău. L-a prins de la metri depărtare, de când mergeai în drum spre casă, de când stăteai pe bancă cu prietenii tăi, și apoi te-a urmărit când ai intrat la Mega și a așteptat să ieși. De când te mișcai prin aer, a știut că îți va intra în casă, în cameră și în pături, și nu te va lăsa să adormi până nu îți va spune ce avea de spus. Ți-a ghicit apartamentul încă de la parter, deși tu ai urcat cu liftul și i-ai închis ușa în nas, deși alți oameni au ieșit și au plecat în parc, deși erau copii printre ei, deși avea alte opțiuni. Carnea lor era proaspăt spălată, ieșită de sub duș poate, înfășurată în haine proaspete, mirosind a detergent încă, și a balsam de rufe, materialul stă încă drept, abia cules de pe sârmă, și e ușor îndoit acolo unde o femeie le-a așezat pe braț pe rând și le-a adus în casă. În scobitura brațului ei se ghiceau încă mirosurile de la cină.
Dar tu aveai pielea caldă și transpirată. După urechea ta se ondulau fire de păr încurcate, ieșite din cocul aranjat înainte să ieși din casă, nespălat de câteva zile. Pe fața ta se descompunea deja pudră sub umezeala care îți curgea de pe frunte. Poate lacrimi de sub ochi. Salivă deasupra buzei. Salivă pe obraz, acolo unde te-au salutat de la revedere prietenii tăi. Tălpile tale erau bătătorite de drum. Degetele tale își frecau deja cojițele între ele, de la oboseală. Acolo unde se rupeau lângă unghii, între dinții tăi, sângele rămânea în boabe de strugure, ca o promisiune. Nu a putut să nu te urmărească în drumul spre casă. A simțit că trebuie să îți spună ceva. A urcat până la etajul cinci. A intrat prin crăpătura de la geam, acolo unde îl lași întredeschis la balcon și a avut noroc că nu intrasei încă în casă ca să închizi ușa pe care o lăsai pisicii ca să aibă acces la litieră. S-a instalat în camera ta și a așteptat până s-a făcut întuneric. Dar nu pentru că îi era rușine. Ci pentru că așa nu l-ai fi văzut. Și pentru că știa sigur că la ora aceea toată lumea doarme. Voia să fiți singuri când avea de gând să se apropie. Să îți spună asta.
Dar de fiecare dată când se apropia, îl alungai cu mâna. Și cuvintele lui nedeslușite erau un bâzâit numai, și într-un final ai început să îl urmărești înapoi. Emoționat, s-a lăsat atins de tine. S-a frânt sub presiunea ta, și nici măcar nu era pielea pe care o căuta. Ai simțit nevoia de o piedică între tine și el. Când a suferit impactul, îndrăgostitul agasant a avut parte doar de o fracțiune de secundă înainte să moară ca să realizeze ce faci.
Iar dacă ai să fii atentă, ultima ta amintire de la el este forma lăsată pe perete. Fiecare este unică. Depinde dacă a apucat să te muște. Depinde de mărime. Depinde de multe. Dar după ea poți ghici un mesaj în peretele tău, cuvintele nefericitului în cod morse. O poveste de dragoste încifrată în sânge.
 photo: St. Atom Heart

marți, 4 iunie 2019

Instrucțiuni privind urcatul scărilor

Scriu asta sperând că nu este prea târziu să aduc o corecție la cartea lui Cortazar
Știu că el a dat o definiție literară procesului de a urca scările
Felul în care, anatomic vorbind, îți răsucești corpul astfel încât, pas după pas
Făptura ta să se ridice pe suprafața deformată a solului care
Vrei, nu vrei, te-a suit cu câțiva centimetri și, dacă ești norocos
Sau nenorocos în cazul meu, care mi-e frică de scări,
Cu câțiva metri deasupra pământului și mai aproape de cer.
Pentru mine nu ar fi fost așa de ușor să învăț acest proces
Dacă, încă de când eram mică, nu ar fi fost o mamă, un tată, o bunică
Să mă țină de mână și să meargă în fața mea, să mă aștepte
Plini de încurajări, mai ceva ca mersul la oliță,
În timp ce oameni din spatele meu mă ocoleau, și deodată
Nu mai era nimic pe lume în afară de mine, mâna lor și o treaptă de scară.
Nimic nu ar fi putut face acest lucru mai dificil decât apariția în viața unui
Copil mare de 10, 15, 18, 20 de ani
A scărilor rulante
Nimic nu mă paraliza mai tare decât sfârșitul
Treptelor care intrau sub pământul aerian
Una după alta, una după alta,
Îi întrebam ce se întâmplă dacă nu eram atentă
Și îmi intrau picioarele acolo
Mă gândeam că le fac terci
Ca în desenele cu Tom și Jerry, când tălpile se fac plită
Și, ca să mă sperie, adulții îmi spuneau că o să-mi rămână prinse.
Cred că, și când am crescut, am păstrat o frică nenaturală de scări
Mai ales dacă le priveam întoarsă
Iar șirul nesfârșit de trepte paralele părea o dungă dreaptă până la pământ
Numai dacă nu m-aș fi oprit din încleștat
Mâna pe balustradă
Dar totul s-a oprit atunci când am primit ghidul de instrucțiuni privind urcatul scărilor.
Mi l-ai dat într-o zi de iarnă, când nu era decât o treaptă între noi și șina de tren
Acolo unde nu exista reazem,
Și nu aveam încă îndrumător la așa ceva,
Dar nici îndrumător către pielea ta
Așa că atunci când m-ai luat prima dată de mână a fost și prima dată când nu am mai avut un sprijin stabil
Căci învățasem să mă agăț de mâna ta, și de atunci numai de mâna ta
Plutind pe lângă șolduri, plutind deasupra capului, sub coapse când mă luai pe sus de după bănci
De după pilonii pentru mașini, de după garduri, de după borduri, de după scaune, de după poduri,
Oriunde vedeam o crestătură de pământ, mă suiam, era scara mea, o scară nouă, nemaiînâlnită
Fără alte trepte, fără rulmenți, dar mai aproape de cer, și mai aproape de tine
Căci știam că, oriunde era rost de scară, veneau și mâinile tale - sprijinul adiacent, obligatoriu, nelipsit
Și peste tot unde ne găseau scările, corpurile noastre aveau un pretext să se atingă
Iar eu, ca un copil, să fiu luată în brațe.
Gasisem un nou mod de a trăi cu fricile, un manual pe care îl puteam înțelege fără traducător
Mâna ta îmi transpunea cuvintele prin piele
Atunci când mă ocrotea
Pe stradă, prin blocuri, prin curți, prin metrou, prin trenuri, prin clădiri fără nume, pe care nu le vedeam
Așa cum mă transportai câteodată pe tălpile tale ca pe fetele tinere pe care abia le învață să danseze
Și mergeam așa, lipiți, eu cu capul între claviculele tale, tu cu un cap mai mare decât mine îl cuprindeai perfect
Și te uitai înainte, ca să vezi drumul pentru amândoi.
Nu există alte căi mai bune de a trece scările rulante decât prin a ține
Capul cuiva drag în brațe, cu o treaptă sub tine
Și nu contează că scările se termină și tălpile tale ajung la sfârșit
Prin converșii cumpărați de tine nu mă frânge nimic, și nimic nu mi-i poate da jos din picioare
Și nu contează că e frig sau avem cumpărături grele în mâini
Ne descheiem la jachete și ne încălzim cu burțile, iar plasticul e mai ușor de ținut
Cu patru mâini.
Aș vrea să îți amintesc totuși, celui care citești,
Că dacă ai venit aici să cauți un manual provizoriu pentru fricile tale permanente
Sau instrucțiuni de păstrare pentru mijloace de sprijin plutitoare
Ai să rămâi dezamăgit
Căci mâinile care se ating se uită, iar peste zile - nu îți spun câte
Depinde cât ești de norocos
Te vei agăța tot de balustrade fixe, dar stabile
Peste care își trec degetele zeci de alți escaladori
Dar ele sunt mai sigure, și mai de încredere
Ca să nu-ți rupi în cădere picioarele
Dar nici inima. 

Tei pentru singurătate și ploaie pentru anxietate

 De o vreme mi-e din ce în ce mai greu să mă trezesc dimineața
Zgomotul florilor de tei este singurul care mai întinde un braț până la mine
Unul pe care să îl pot simți, în orice caz,
Pentru că e familiar.
Parfumul înăbușitor și fierbinte a înlocuit fiolele mele de levănțică înainte să adorm
Simt că se întinde în toți pereții acestei camere, și nu numai
Căci se împinge în cer și în străzi seara, când mă duc singură acasă
Și mă face să simt că sufocarea din plămânii mei din ultimele luni
Nu mai este un lucru atât de intangibil
Căci îl simt peste tot în jurul meu acum
La fel cum am primit și ploile de la ziua mea încoace
A fost ca un dar când mă rugam toată ziua să nu ies din casă
Cu capul sub duș, sub chiuvetă, sub sticlă, sub sunete de apă lăsate pe telefon pe repeat
Fără altă posibilitate să mă calmez
E o neliniște care plutește in copaci
Pe frunze, pe flori de tei, pe crengi îngreunate de la atâta ploaie
Mă simt vinovată când văd copacii mai scunzi la fereastra mea
Mă simt vinovată când aud tunete și pisica se ascunde sub pat
Mă simt vinovată când aud oameni care nu pot să iasă din casă
Din cauza străzilor inundate de apă și tei
Pentru că e tot ce mi-am dorit de o vreme
Atunci când nu am putut să mă culc, și ți-am înăbușit numele sub apă și parfum floral
Pielea mea e ca o masă mucegăită pe care au crescut ciuperci de la atâta somn
Aș vrea să nu mai fie nevoie să deschid ochii
Și să simt gâdilături atunci când încep să-mi crească tulpini subțiri din urechi și de pe buze
Trăiesc un coșmar infinit de când ai plecat, și aș vrea să știu cum să mă trezesc
Dar corpul și anotimpul ăsta au devenit lăcașuri pentru gândurile mele de moarte
Pe care, dacă nu pot să o provoc, o împrăștii și o hrănesc.
De fiecare dată când cerul se oprește, mai face un ocol și se întoarce la mine
Îi dau amintiri proaspete să înceapă să plângă
Și apoi mă lasă stoarsă pe un parchet fără covor
Lângă draperia groasă pe care tu m-ai rugat să o dau la o parte
Ca să nu mai stau în întuneric
Chiar și când nu e noapte.
photo: Hôtel Monterey
1973, dir. Chantal Akerman

marți, 28 mai 2019

Ceapă arsă

Mirosea a ceapă arsă în ziua în care m-ai făcut să plâng.
Nu puteam suporta mirosul, iar, când l-ai observat și tu, am răsuflat ușurată căci credeam că numai mie mi se pare. Ai zis să aprindem o țigară să miroasă mai frumos.
Nu ar fi prima oară când mă îndragostesc în locuri împuțite.
Încep să devin o expertă în a îi găsi. Bărbați nesimțiți în locuri împuțite. Este incredibil câte detalii poți să observi în camera unui tip care nu te iubește. În timp ce el vorbește și reia aceleași subiecte, te întrebi dacă își învață micile povestioare pe dinafară și nu mai știe cui i le-a spus. Pentru el e plăcut doar să se audă vorbind. Și din nou aud de tigaia de fontă pe care i-a luat-o S. și în care ar vrea să gătească atunci când iese din depresie. Căci, vezi tu, iubitul meu, el este în depresie, și nu ar fi depresie adevărată dacă nu ar sta să îmi numere câte pastile de Xanax ia pe zi, dar nu Xanax, ci alprazolam le zice el. Pentru că sună mai important. Dar să ne întoarcem la tigaie. S. i-a luat o tigaie de fontă în care o să gătească atunci când iese din depresie, da, da, am mai auzit povestea asta. Ceea ce îmi amintește de ibricul
ibricul ibricul ibricul ibricul
care mi-a stat pe creieri săptămâni înainte de ziua ta, și toți prietenii mei au știut de el, și tot search history-ul meu de asemenea, căci nu am vrut să fie orișice ibric. Ci unul special, de care să îți amintești și de care poate să povestești așa cum povestești de tigaia asta de fontă. Ibricul, ca să îți amintești. Că am ținut minte că ai mai avut unul de ți-a fost drag, dar ți l-a ars. Ți l-a ars și apoi l-a furat dânsa la partaj pe următorul. Dar am vrut să ai unul nou. Ibricul. Pe care nu ți l-am mai luat. Pentru că de ziua ta, când te-am sunat
la 23:50, 23:50, 23:50
mi-ai zis doar un merci, bissous, și tuturor te-ai lăudat că mademoisella și proful tău ți-au urat la mulți ani prima oară, iar eu mi-am jurat atunci și acolo că altă dată nu ai să mă mai auzi. Dar am pierdut. Ca de obicei, promisiunile pe care mi le fac mie sunt primele pe care le încalc.
Și în continuare atâtea detalii pe care pot să le observ. În timp ce mă pierd într-un înveliș de carne, lustra din tavan e în continuare la fel de urâtă, nu e de mirare că nu o ții aprinsă niciodată. Ci numai veioza. Întoarsă spre perete cu lumina ei caldă. Îmi spui cum îți place contrastul dintre ea și albastrul de la laptop, iar eu îți spun că am făcut odată o astfel de fotografie acum două revelioane, era o fată care avea hota de la aragaz aprinsă, iar pe pereți erau luminițe de la disco albastre... Dar mă opresc pentru că știu că oricum nu ești atent. La ce zic. Așa că mă uit în continuare la obiecte și număr oițe
dacă 100 de oițe dansează, atunci 101 pot să danseze și ele, 102, 103, 104,
concentrează-te la asta, nu te gândi, doar nu te mai gândi. Sub nicio formă nu ai să plângi acum. Oițe, ca tatuajul de pe mâna mea stângă, pe care fostul meu prost credea că l-am făcut ca să îmi amintească de el. Bărbați. Bărbați nesimțiți în locuri împuțite. Este incredibil câte lucruri poți să observi în camera unui tip care nu te iubește.
105, 106, corpul lui se dă la o parte cu un oftat. Face o aureolă cu degetul în jurul sânului tău. Pielea tremură de parcă ar fi curentată. E timpul să pleci.
dacă 107 oițe dansează,
așteaptă măcar până pleci de aici. Concentrează-te la mine. Ia o țigară, măcar atât poate să-ți dea, ia două, și mai bine, uite, te încalți, te pupă, ieși pe ușă.
108, 109 de. Ușa se închide.
oițe dansează. Și tu plângi.
E un hol oribil, și miroase a moarte, sau poate așa ți se pare pentru că îți amintește de holul de bătrâni cu uși moi în care locuia tanti Meri. Acolo te duceau când te întorceai de la grădiniță. Nici ușa nu se închidea. Iar înăuntru erau două cămăruțe mici, la fel de împuțite, cu o veioză cu flori false, una care semăna cu o aripă de păun, și două garoafe. O periuță galbenă de lemn într-un pahar antic de lângă oglindă. O oglindă imensă. Ca cea din camera ta. Am evitat-o ca un vampir nebun, uitându-mă pe pereți. E incredibil câte detalii poți să observi când ești în camera unui tip care nu te iubește.
mai puțin reflecția ta în oglindă. Pentru că, pe toate cele 100 de oițe care dansează. Vrei să uiți că ești aici.
photo cred to this babychildnerd

joi, 16 mai 2019

Ploaie de primăvară

Geamurile transpiră în autobuzul
Care mă duce de aici
Emoționate ca mine
Nu au palme să șteargă sudoarea
Care le curge pe față
Așa că șoferul o face pentru ele
Considerent, apasă pe buton
Iar retrovizoarele dau la o parte
Fiecare lacrimă
De pe pielea de sticlă.
Aș vrea să fiu un geam la fereastra ta
Iarna
Să mă înroșesc toată când te apropii de mine
Fără să mă știi
Că sunt
Doar dacă ai veni să aprinzi aragazul
Și ai aștepta să se încălzească cina
Poate m-ai atinge plictisit
Și ai face forme haioase pe sticlă
Poate chiar numele tău
Să se imprime în mine.
Chiar și mult după ce ai plecat
Și eu m-am răcit în mine
Degetele tale le-aș păstra
Fără să le vadă nimeni.

Nightmares II

Deschid ochii și realitatea e un cazan cu smoală
Care curge peste mine
Aerul e un balon cu aer care mă ține înăuntru
Fără respirație
Cred că cel mai ușor trăiesc atunci când dorm
Acolo unde nu există niciun prezent
Și în orice realitate
Tu mă vizitezi.
Rouzbeh Rashidi (b° 1980)

duminică, 12 mai 2019

Curățare

Ajung acasă și trebuie să te curăț de fiecare dată, ca să fiu sigură că nu înnebunesc atunci când îmi amintesc. Fiecare miros, chiar și de pe hainele curate, trebuie șters, fiert, uscat și călcat, ca să fiu sigură că nu te păstrez. Acum câteva luni nu a fost așa ușor, căci ai lăsat urme pe piele pe care nu am putut să le omor. M-ai marcat ca pe un câine. Mă străduiam să ignor acea parte a corpului meu de parcă era separată de mine. Când îmi puneam sutienul, când îmi trăgeam bluza. Respiram ușurată. În ochii lumii eram curată, dar dedesubt mă simțeam vinovată. Forma dinților tăi. Forma corpului care se mișcă, transpiră, năpârlește. Lasă urme pe mine care or să înflorească mai târziu. Toate amintirile cu tine le pun în mașina de spălat, la 90 de grade. Fața spălată cu atenție, refuz să o privesc o vreme, căci m-a trădat - a păstrat în ochii ei amintirea feței tale. Și trimite neîncetat cereri la picioare să alerge să o mai vadă o dată. Ori asta nu se poate. Aș vrea să îi șterg și pe ei cu aracet dacă asta ar însemna că ar șterge toate chipurile din ei pe care le-au iubit vreodată. Ochii mei iubesc. Sunt prea copii. Degeaba îi antrenez cu lunile în singurătate, ei nu învață niciodată. Chiar și timizi cum sunt, din cele 20 de secunde cât ești lângă mine, 5 tot te privesc și te încapsulează acolo. Aș vrea să am un filtru peste ei, ca niște ochelari de soare invizibili. Ca să nu zici că sunt nepoliticoasă când te privesc prin ei și fără soare. Doar pentru că știu că imaginea ta e dragă. Și dragul de tine doare.
by grace denton

The penguin and the man


Fear is so vivid
Sometimes it swallows your words
And some beats of your heart
Body warmth
And control of your face muscles.
In moments like these I look like a frosty penguin
Living amongst people
I don’t know how to touch you in moments like this
When I can’t move, I can’t but close my eyes
And try to breathe
You think I’m not really there or that I don’t really care
But how could a penguin
Make love to a human being.

Baby heart


It’s hard to swallow when you’ve got
Ten thousand words stuck in your throat
It’s worse than choking with fish bones
Because the things that you need to tell him
Are more difficult to the human heart
Than sharp scratches to the skin.
I wish I were a mermaid, really
This way I wouldn’t be judged for my lack of speech
And my insane pleasure of laying hours under water
There is nothing that can calm me more
Except for a warm embrace, and you rocking me at night
When did we lose that?

I feel like a baby when requesting this kind of stuff
But you saw me as a strong baby
And admired me for it.
Others, they don’t. I wish I could find a way out
Of myself, but it is so hard
To look into human eyes and not turn away
Because your mermaid heart
Would flood your face
And scare him away.