luni, 29 august 2016

Draga mea,

Îți scriu din închisoare ca să văd ce mai faci. Îți scriu dintr-o închisoare către o altă închisoare, căci știu că nici tu nu ești mai bine. Suferim împreună, dar în locuri diferite. Fiecare in propriul iad, in propria-i singurătate. Zilele astea nu au fost cu nimic mai bune de când ai plecat. Să te trezești și să privești ziua cea nouă în ochi nu a fost niciodată mai obositor. Mă simt mai obosită ca niciodată. Îmbătrânesc în camerele astea, și știu că și tu simți la fel în ale tale, dar nu te simți în stare să spui despre asta. Îți scriu în fiecare zi. Aceasta este a nu știu câta. Tu ești în același pat. Țintită. Ai și uitat cum să trăiești. Mă gândesc că ții un fel de evidență. Mă gândesc că ai un calendar pe perete. Tai zilele ca și cum ar fi flori moarte de care vrei să te descotorosești. Dar le primești în continuare în dar. În fiecare zi flori. Știu că niciodată nu ți-a plăcut să primești flori, le-ai aruncat dintotdeauna. Decât de la el. În fiecare zi aștepți o floare. Care nu mai vine. Și le arunci pe toate celelalte. Te întrebi cât timp o să mai dureze.
Îți spun - așteptarea nu o să se termine niciodată. Dar tu știi mai mult să te bucuri de ea decât mine. Mereu mi-ai spus despre cât de important este să încerci. Să te miști. Acum tu te gândești dacă vei mai reuși vreodată să o faci. Te uiți la picior, te întrebi de ce ți-a amorțit. De ce stă imobil acolo și nu ajută să te duci pe acolo pe unde numai inima te mai plimbă zilele astea. Dar nimeni nu te așteaptă la capătul inimii. Picioarele tale nu vor să calce pe degete moi. Pe poteci fără siguranță. Pe drumuri sterpe, fără floarea ta iubită.
Aș vrea să te ajut, draga mea. Dar tu nu primești pe nimeni să vină la tine. Te-ai închis și ne vorbim numai de la gratii. Parteneră de celulă. Nevăzută. Dar știi că eu te văd. Ești ca oglinda mea.

duminică, 28 august 2016

Heart-shaped box

If only I could make a sound.
If only I could grab your hand.
My heart is beating for yours, love
Don't fade away in that little cage
I know you think you've turned to stone
And think that people no longer die of age these days
But of broken heart.
I know you think you don't have one anymore
And don't feel the tears that come streaming down your face
Because the only water that touches stone
Is the one that comes from the sky
And not from your skin.
I know you think you stopped counting the days
Because stone buildings don't need to keep track of time
Only of the birds that have shit on them ever since
'Cuz they are in open air
But they don't feel anything.
They don't move a thing
At some point a human came close to your heart-shaped box
That was made of marble
And got upper on it, almost reaching its top.
He thought
He was reaching your lips
But you forgot
You had any
To touch his -
Any feelings
Any lips.
How could you?
You haven't spoken a word in months
You made yourself believe you'd never trust anyone
ever again.

It's four in the morning...


This is the first thing I write in months
I've finally found a way to get back to you
And crawl back into your mouth
Get those words out from you.
I thought it was dead for good
At least that's what Cohen said
About his lover Jane
When he never tried.
I wish you could get back to me in some way
The way I'm trying to get back to you
Tracing you down every day
By the scent your clothes leave in the air
Or the strains your hair left on the doorway.
Tracking a mummy has never been too easy
Getting tangled up in her chords
In her tomb, where she has so indulgently
Buried herself.
I wish you could try to breath for me, dear
Consider me a portal for your ways
Come down to me as you used to for so many days
We were once happy for months on end
Where did you go?
Stop telling me to leave your memory fade.

I wish you could try to breath for me, dear
My honey, my sweet
You were never dead to begin with.
This is the first thing my heart has written in months
Don't make me believe it'll also be its last.

vineri, 12 februarie 2016

The dark room

E bine să fii trist uneori. Singur și trist în camera ta întunecată. Când tot cerul este înnorat și lumea a început să adoarmă. Zilele sunt șterse și gri, iar lumina nu mai ajunge până la pervazul tău. E atât de întuneric încât sufletul tău pare că se închide și deschide, ca o vulvă ce nu mai poate să se controleze, și îți poți auzi propria respirație. Nu mai e nimic pe lume în afară de propria respirație. Și e grea și grăbită, căci se înneacă în interiorul tău. Ceva s-a lipit acolo și nu îl mai poți îndepărta. Un sentiment de singurătate, o depresie îngrozitoare. Ai vrea să o tai, dar nu ai niciun cuțit suficient de adânc. Moartea s-a instalat la tine în cameră și nu îi mai poți ignora prezența. Numerele toate s-au șters din calendar, iar pe ceas orele nu mai mișcă nicio clipă. E un cadavru în cameră și bănuiești că e al tău, dar mintea încă se mișcă deasupra. Materia e groasă și înnecăcioasă și aproape că nu poți să treci prin ea. Degetele nu ți se pot mișca să îndepărteze valurile de aer care s-au oprit. Un ochi clipește în întuneric, și crezi că ai înnebunit. E un singur zgomot acum, al pleoapelor care se lipesc. Lumea s-a oprit în loc și vrei să crezi că nu ai să te trezești când pornește din nou. Corpul tău a rămas undeva în urmă, blocat în bula de materie. Moartea toată a invadat în cameră și te plimbi ca o casă goală prin orașul greșit. Nimic nu mai poate face legătura cu tine, căci te-ai desfăcut de tot.

Dacă ar fi să mai întind o mână înapoi, ar fi lipsită de degete, și nu aș putea să-ți mai prind dragostea între noi.

miercuri, 10 februarie 2016

De închiriat

Oamenii nu pot fi case temporare în care locuiești o vreme și apoi trebuie sa te muți. Camerele sufletelor lor nu sunt ca niște pereți de casă, formați din piatră și granit. Lichidul care curge înăuntru nu poate fi var înnecăcios, iar mirosul toxic, atât de înțepător încât trebuie să deschizi o fereastră și să îți dorești să ieși. Viața care se găsește în ele nu e formată din muște, aer și mobilier. Eventual și sunetul mașinii de spălat care învârtește tot ce e murdar și evacuează pe gura de la cadă. În casa noastră nu ar trebui să fie nimic ce trebuie evacuat. Bagaje care să plece. Oameni care să descuie ușa și să lase cheia pe masă. În casa sufletelor cheile nu se returnează. Ți-am făcut-o pe măsura ta. Ca să intri și să nu mai pleci. De ce vrei să pleci acum? Crezi ca o să mai dărâm pereții să formez uși pentru altcineva? Crezi c-aș putea să mă refac cândva? Cum rămâne cu toată mobila cu care ai plecat din casă?
...
Zilele au devenit foarte triste de când s-a zvonit că locatarul va pleca de-acasă. De parcă ar fi fost un oarecare chiriaș. De parcă ar fi avut vecini. De parcă ar mai fi fost copii la cheia pe care am lăsat-o pentru el.
Pereții au început să se lărgească în camerele fără mobilă. Și ferestrele au devenit atât de largi încât uneori am impresia că o să alunec toată prin ele în zilele cu cutremur. Iar astăzi este una dintre ele. Camera se clatină și dimensiunile devin neclare. Ieșirile sunt mai multe decât ar trebui și amenință să evacueze nu numai locatarul, cât și proprietarul sufletului lor. Am devenit atât de mică încât pot să văd firicele de pământ în colțul unde m-am așezat. Pantofii tăi aveau multe din acestea în ziua în care ai plecat. Te-ai șters pe preș de mine și te-ai descălțat.

miercuri, 27 ianuarie 2016

Fotosinteză

Trebuie să ai trandafiri care-ți cresc pe sub piele, draga mea. Am vrut să-ți spun asta de foarte mult timp, dar spinii lor m-au ținut deoparte. Mărturisesc că mi-a fost teamă. Prea mult timp mi-a fost teamă să te ating. Dar nu pentru că nu nu ai fi fost frumoasă. O, parfumul lor amețitor se simte pân-aici. Iar în zilele cu soare mi-e cel mai greu să îl îndur. Petalele se încălzesc și porii tăi emană un miros dulceag, al trandafirilor care se excită și se umflă pe dedesubt. Cred că dacă ți-ai deschide în clipele acelea ochii, ar înflori boboci dilatați de floare dinăuntrul pupilelor tale, și nu ai mai putea vedea clar ce se întâmplă-n jurul tău. Îmi imaginez că nici tu nu-ți dai prea bine seama ce se-ntâmplă. Te-ntrebi de ce noaptea te furnică tălpile, de parcă ți-ar crește rădăcini în lume, iar ziua toată pielea se irită, de la atâta roșeață ce-ți înflorește în obraji. De aceea stai ascunsă-n întuneric. De aceea nu ne lași să te vedem. Trandafirul pielii tale e prea copleșitor la soare. Izbucnește din interior și te acaparează. Într-una din zilele astea ar putea să cadă prea multă ploaie și să te dezvolți complet. Atunci nu ai mai putea să te ascunzi de niciun fel. Ar trebui să ieși sub adevărata formă, iar ființele de pământ s-ar îndepărta cu teamă, căci demult n-a mai umblat în rând cu ele-o floare.

marți, 26 ianuarie 2016

Crema

Nicolas Comment ph. -INTÉRIEUR, 2014
Într-o zi m-am trezit și am văzut cum curge pielea toată de pe pereți. Cum se întinde și curge, ca o vopsea, udă, lichidă și multă, de pe toți pereții camerei mele, mai întâi de pe marginile de sus, și apoi de-a dreptul din tavan, murdărindu-mă toată de ea. Culoarea era atât de puternică și cred că permanentă, pentru că nu mai puteam să o scot de pe mine cu niciun chip. Atunci am devenit blondă, precum varul cu care sunt pictate pietrele mele, cu care sunt pictați pereții mei din casă. Cred că e din cauza căldurii, ea îi face să se topească în felul ăsta, și o fac într-o veselie, fără să se oprească, fără să se termine, scoțând piele și piele nouă din porțiuni neclintite de casă. Cade în straturi, și e fierbinte de mă frige, ca și cum m-aș îmbăia în mare, numai că marea nu miroase în halul ăsta de tare. Zici că vor să mă sufoce în dimineața asta, pereții mei, și nimic nu îi oprește să continue în stilul ăsta până la prânz. Ferestrele nu mai sunt dreptunghiulare, sunt curgânde acum. Ar trebui inventată o nouă formă - curgânda - o formă fără formă înăuntrul camerei mele de 4 pe 4. Dacă întind mâna afară, sunt dealuri întregi care se ating de degetele mele, și forme noi de relief se întâlnesc cu corpul meu pe parcurs ce pielea capătă volum în cameră. Niciodată nu am crezut că am să fiu înghițită de un dâmb de piele, să mă-mpiedic și să cad în el. Înainte credeam că negii sau grăsimea în plus e rea. Ori acum fereastra mea picură de grăsime, iar pereții ce erau odată netezi și uniformi, au pus straturi și straturi pe ei, umflându-se de la atâta soare. Respiră greu sub pâcla groasă, coborând și retrăgându-se încet, de parcă și-ar economisi atent restul de aer rămas. Poate i-am lăsat prea mult la soare și s-au ars. Le e greu să mai se miște și simt cum eclozează-ncet. Materia moartă cade la o parte.Acum pielea vechea se curăță de pe ei, decojindu-se în valuri de lumină coaptă, să lase carnea crudă din nou să iasă la iveală.

Lapte

Lași urme din tine oriunde te duci.
Ești mai mult decât ceea ce cred ceilalți despre tine. Ești mai mult decât ceea ce crezi tu despre tine. Ești mai mult decât crede aerul că a prins din tine atunci când ai trecut în ziua aceea printre copacii unși de lapte, în drum spre metrou. Fără să vrei, ai intrat într-o creangă, undeva aproape de tufișurile din stânga, prea grele pentru gardurile scunde să le susțină. Ai intrat în creangă, creanga ți-a intrat în ochi. Un firicel de lapte înghețat a rămas pe retina ta. Pentru o secundă te-ai încețoșat toată, n-ai mai știut pe unde mergi. Laptele copacului ți-a mângâiat pupila și, într-o secundă, ai putut să-i simți gustul prin ochi. Pentru o secundă, te-ai desprins de potecă și ai devenit una cu pământul de lângă tine și, în acea secundă, ai văzut lucrurile mai clar. Străluceai. Și știai că strălucești, chiar dacă mintea ta era confuză, iar corpul respingea corpul străin. Nu era străin deloc. Îl mai simțisei cândva. Dar nu mai știai când.

Să fi fost oare atunci când te-ai întins prin cearșaf în dimineața aceea și ai strâns perna turtită și fierbinte la piept? Care a fost cuvântul? Piele. Alune. Miroseai a alune calde. Ochii îți erau împăienjeniți de somn, și nu ți-era clar ce gândeai. Dar acesta era cuvântul. Căldură de alune.

Să fi fost în prima zi în care ai strâns altă persoană la piept și ți-ai dat seama că părul lor ascuns de la ceafă, cel mai aproape de scalpul fierbinte, are același miros cu al tău? Același miros ca atunci când, sub capul de la duș, părul tău miroase a vanilie fierbinte, amestecată cu ciocolată albă? Ca și cum, dacă ți-ai fi făcut în momentul ăla o băutură fierbinte din propriul păr, ar fi avut gust de lapte cu vanilie? În acea zi ți-ai dat seama că oamenii sunt mai legați între ei decât credeai, prin păr. Dacă ai aduna zece oameni în bătaia soarelui ai obține zece arome diferite de lapte cu vanilie, dar care au la bază aceeași rețetă clasică, impregnată undeva în ADN-ul firelor de păr.

Sau să fi fost în ziua în care ai intrat în sala de clasă cu pielea rece de la transpirația de pe gât, iar, atunci când te-ai așezat în bancă, ți-ai lipit palma caldă sub păr, să simți pielea rece ascunsă acolo? Era o senzație de intimitate, de confort, ca și cum porii tăi secretau suc rece, incolor, ca o reacție extatică la contactul cu căldura de afară. Pielea ta făcuse dragoste cu soarele și îți transmitea asta. Dacă ai fi putut să te răsucești cu capul la spate, să guști, ai fi văzut că pielea ta acolo are gust de soare, dar nu ai fi putut. Cineva se uita la tine din partea stângă să-ți amintească de condiția ta - oamenii nu-și pot răsuci capul la spate - iar tu n-ai putut să continui să uiți.

Oamenii nu pot face niciunul din aceste lucruri. Nu pot gusta copacii cu ochii, nu-și pot gusta razele de soare impregnate în piele. Dar într-o zi au putut face toate acestea. Și într-o secundă ți-ai amintit că ai mai făcut-o, ți-ai amintit că ai mai gustat asta cândva. Să fii neom, să nu fii orb. Să te oprești, să-ți amintești, să te oprești și să să privești.
Farah Willem 
Nuit Blanche

miercuri, 16 decembrie 2015

Cat people



Oamenii cer mereu prea mult de la tine. Și ei nu oferă nimic la schimb sau, mai bine zis, nimic din ce ai avea tu nevoie din partea lor.
Se forțează mereu peste tine, în tine, în jurul tău. Și apoi urlă. Urlă tare, tare cât să se audă furia neputinței lor, a lipsei lor, a neputinței lor în tine. Ți se spune ție că ai o lipsă. Că ești defect. Incomplet. Prost.
Nu poți să crezi câtă greață poate aduce coeziunea cu un celălalt. Câtă lehamite prelungirea corpului lui în tine, a gândurilor lui străine, a dorințelor fără nicio legătură cu tine. Câtă nevoie de curățenie după aceea, câtă persistență în curățarea urmelor celui care s-a-mprăștiat prea mult. Orice atingere nedorită este o fiară roșie înăuntrul tău. Fiarele roșii nu se pot îndepărta ușor. Se înmulțesc înăuntru și persistă până când ajungi bolnav de moarte de duhoarea lor.
Pisica mea mereu își acoperă pașii în nisip. Își acoperă mereu restul, își acoperă mereu mersul. Tot ce depune, tot ce respiră. Tot ce curge. Trebuie adunat. Adunat și ascuns, dacă de luat înapoi nu se poate. Nu poți să fii niciodată prea prevăzător, gândește ea. Nu poți să știi niciodată ce câine poate să vină și să-ți adulmece urma.

duminică, 23 august 2015

Vise lungi, brațe scurte



Simt...De foarte departe, încerc să urmez firul gândurilor mele, așa cum o antenă încearcă să capteze unde sonore din zone nelocuite, deșerte, în căutarea celui mai mic semn de viață. Poate încă mai există vreun supraviețuitor ce trebuie salvat, vreun indiciu al unei scântei de sunet care se zbate să iasă dintre dărâmături. Sau poate undeva acolo se înșiră cadavre, la nesfârșit – cadavre, forme putrezite, care nu or să mai glăsuiască și nu or să mai întindă niciodată gheare să se agațe de această lume.

Nu și eu. Nu am murit. Nu mă simt moartă. Încă mai am gânduri, sentimente despre acest loc unde m-am abandonat singură. Este mult întuneric aici. Abia pot vedea uneori, și abia mai trag o gură de aer din când în când, dar în mare simt că mă trag tot mai mult la fund. Există o adâncire în toate aceste valuri. Există o moarte. O moarte a sufletului care este inevitabilă, la care am crezut mult timp că m-am abandonat. Cu greu mai pot crede că există lumină după somnul de astăzi.
Uneori..mai cred că pot să m-aud. Undeva, vântul șuieră, dar nu este numai frigul, și nu este numai o creangă ruptă, și-uscată ce se leagănă-n mine. Nu e numai moarte pe tărâmurile pe care calc. Dar eu zac întinsă, și nu pot să mă zăresc aievea. Așa de multă lume a uitat să mă viziteze aici, unde existența crede că m-a uitat și timpul m-a găsit pentru totdeauna. Să mă veștejesc. Și să uit că sunt. Și să trăiesc mai departe. Într-o mână de pământ.
Frigul a acoperit mai totul zilele ce au trecut. Pâcle groase s-au așezat peste tot, peste geamuri, peste ceruri, peste mine. M-am îngropat în ceață și smântână de nori și de foc, sunt undeva între vară și toamnă, între scoarță și apă, înghețată și uscată, indiferent dacă afară plouă sau totul stă pe loc. Vorbesc prea puține, căci cuvintele-mi se strecoară printr-o sită și nu mai rămâne substanță deloc. Am aruncat hârtie, zgârieturi și  scrâșnete printr-o goarnă de viață pe care nu a crezut-o nimeni de prea mult timp. Prin pielea mea nu se mai strecoară adevăr, ci doar singurătate. Respir singurătate. Și am uitat și să-mi duc de dor.
Poate de prea multă frică, poate de prea multă comoditate. M-am amăgit în siguranță? În spațiul ăsta strâmt? În ceea ce credeam confort? De când există un confort al simțurilor? De când există un confort al firii, când inima-nceteaza să mai bată, iar timpul nici nu-ți dai seama când a fugit fără tine din loc? A rămas în urma vremii. Am rămas în urma mea. Mi-e greață. De urma mea. De vina mea. De teama mea.
De neiubirea mea. De când nu m-am mai întors să îmi iubesc urma? Să îmi iubesc vina? Să-mi înțeleg teama. Să-mi iert teama.
Să încetez durerea.
Să încetez căderea.

De prea mult timp. De niciodată-mi pare-acum. Există vise care sunt cu mult mai sincere ca ale mele. Cu mult mai reale. Mai aproape de adevăr. Îi invidiez pe cei cu brațe lungi să le atingă. Invidiez copacii care cresc subțiri pe lângă mine, iar eu m-adun și mă îngraș cu răutate. De când nu m-am lungit, albastră și ne-nfricată către cer s-ating aer ce nu l-am respirat vreodată? De prea mult timp. De niciodată.