duminică, 29 septembrie 2013

Obsesia


Obsesia ta cu florile este revoltatoare.
Era usor enervant la inceput sa o vad atat de patrunsa, de pasionata de florile alea sangeroase carora eu nu le puteam gasi nici frumusete, nici vreun inteles. Le vedeam mereu. Flori. Numai ele. Mari, halucinante carnatii de floare rosie, stridenta, nemiloasa, afisandu-se mandra in splendoarea ei de parca ar fi vrut sa ne vrajeasca sufletele slabe, atat de tinere si naive. Si veneau intr-o singura nenorocita de culoare – rosu.
Ar fi putut macar sa varieze – dar nu ! – ea cand vedea flori, nu le vedea decat rosii, mari, despletite in falduri si falduri moi, pe care sa le rasfire intre degetele ei hipnotizate, demente de copil. Daca i-ai fi luat alta culoare, ea nu le-ar fi numit flori, iar de i-ai fi aratat culoarea oriunde altundeva, nu ar fi recunoscut-o ca atare, ci ar fi imaginat-o in flori insangerate, multe si grele – intr-atat de grele incat nu si le mai distingea conturul in culoarea densa, innecata de lichid.
 Si erau peste tot in jurul ei – se inconjura de ele in mod intentionat, luand altele si altele in fiecare zi – cat mai proaspete, cat mai rosii, cat mai ude – iar tremurul apei in lumina pe petalele lor le facea sa arate de parca ar fi fost vii – frematand in aerul imbacsit de parfumul lor nenorocit ca de un corp incarcat de viata, cu piele si iz propriu. Si apoi, cand se uscau, cand vestejeau si le sosea timpul, nu le arunca niciodata.Florile tinere, ucigase, ranjind a vitalitate si a putere deveneau acum flori moarte, fantomatice, cu ranjete strambe, mirosind a plante putrede ; iar in zilele acelea era de parca am fi avut cadavre in casa – rosii, nenumarate cadavre, aruncate peste tot la intamplare, de parca nu ar fi deranjat pe nimeni sa calcam peste ele, sa le auzim trosnind si sa moara o data si inca o data sub picioarele noastre neatente. Uneori, mi-era teama ca asta si era intentia ei – sa ne inconjuram intr-atata de ele, incat sa ajunga sa ne sufoce cu timpul, omorandu-ne pe noi si noi pe ele.

*

Si apoi, nebuna le numise. Imi spunea ca acestea erau florile dragostei noastre, si ca aveau de gand sa traiasca atat cat aveam de gand sa traim si noi doi. Ca relatia noastra avea iz de iubire, iar iubirea de flori. Mari, rosii, cuceritoare in grandoarea lor salbatica, infricosatoare pe parcurs ce crestea in densitate, in numar, in... ani. Imi spunea ca avea de gand sa le planteze si in noi, imi spunea ca de acum avea de gand sa ma hraneasca nu cu mancare pamanteasca, cu putreziciune – o nu! – ci cu sarutari – iar sarutarile ei rosii aveau de gand sa incolteasca in boboci de floare inauntrul meu, pentru ca mai apoi sa creasca si sa traiasca in mine intru totul.
Ea redenumise iubirea, ea redenumise florile, ma redenumise pe mine si in cele din urma intreaga lume impreuna cu noi doi, intrucat incepusem la un moment dat sa o vad numai prin ea, traind cu ea... si in ea.
Si ea in mine.

Eram legati impreuna prin flori. Flori. Rosii. Multe. Inlantuite unele de capetele celorlalte, iar capetele erau nesfarsite, iar oriunde as fi plecat, oriunde m-as fi indepartat de iubita mea, le simteam in mine... si sub mine, tragandu-ma in jos ca in lanturi grele, amintindu-mi. Stiam. Ca sunt legat. Stiam. Ca florile... colorate si atat de frumoase in ochii ei, devenisera stigmatul dragostei noastre, si nu aveam cum sa ne eliberam de el. Nu stiam daca asta voiam sa fac, de fapt. Uram florile ei blestemate. Dar pe ea o iubeam. Inca o voiam langa mine. Inca voiam sa o iubesc. Si sa ma iubeasca.
Dar aveam flori, flori... prea multe flori in viata noastra, in fata noastra, la spate si in noi, peste tot ! – ca sa ne mai vedem unul pe altul printre ele.

sâmbătă, 28 septembrie 2013

Grupe sanguine



Cand am deschis ochii, erai tu acolo, dar nu tu insuti, ci parti din tine, partile pe care le-am inghitit din tine si ies uneori afara din mine, pentru ca e prea putin spatiu acolo pentru amandoi. Pentru ca e stramt acolo si se sufoca... pentru ca evadeaza din inchisoarea stapanei lor atunci cand ea nu este atenta si se intorc imediat dupa aceea inapoi, mai stranse si mai frematande ca inainte, tremurand de sentimente noi, straine de mine – dar asta nu ma deranjeaza, pentru ca asta imi aminteste ca inca sunt vii inauntrul meu – ca esti inca viu, si respiri, si bati... bati in inima ta langa a mea.


Astfel ca, atunci cand m-am trezit, m-am trezit cu inima ta pe perete – inima ta mare, in forma ovala, cu toate vasele si retelele ei pe care au incoltit flori strambe, sucite, rosii – acolo sus pe tavan, lipita ca o meduza uriasa, palpitand greoi in timp ce se dilata tot mai mult, sa se intinda cat mai mult, acoperindu-mi treptat si mai mult din camera, respirand multumita in toate cele patru colturi ale lumii mele... Era de asemenea dimensiuni nefiresti acum, iar sangele ei de fiinta altoita din mine si din florile dragostei noastre lasa pete mari in locurile de unde se desprindea, ca sa se intinda in altele, mai indepartate, reci si placute atingerii ei fierbinti.  Puteam auzi fosnetul si plescaitul intinderii materiei de gelatina moale, picurand si picurand in gol, peste mine, parca vrand sa ma trezeasca intentionat. Ca sa o vad. Acolo - satisfacuta si ranjind la mine, in timp ce-mi murdarea totul in jur.
Adevarul este ca inima ta, astfel afisata pe peretele meu – ca o captura halucinanta din camera obscura, rosie si intrerupta de spatii negre acolo unde alte culori isi faceau locuri in corpul ei, culori ce fusesera anulate demult, traind inauntrul intunericului din mine – m-a speriat de moarte... Inima ta. Intinsa ca un corp grotesc de cadavru moale, desprins dintr-un film de groaza, m-a inspaimantat, de parca era un lucru strain ceea ce vedeam, si nu corpul drag, bine-cunoscut al iubitului meu...
Nici nu mai imi aduc aminte cum te-am luat – cu macaraua probabil – de pe peretii de afara, de pe peretii lumii mele de afara – si te-am impins la loc inauntru, printre spatii goale, rupte si viscere insangerate din mine. Nici nu mai stiu cum ai mai incaput – astfel crescut si dezvoltat in afara mea, strain mie – la loc langa mine, langa cealalta jumatate a ta, ce devenise acum prea mica pentru tine.
(Dar ai incaput...)

joi, 26 septembrie 2013

Daca ma iubesti, eu exist II



Esti ce am mai bun. Esti ce am mai bun, esti parte din mine – si esti cea mai buna dintre toate partile din mine...
Esti dinauntrul meu, te cunosc si te am, si nu sunt nefericita, pentru ca te stiu... nu sunt nesigura, nu sunt singura, nu sunt pustie. Pentru ca am parti din tine care imi amintesc ca nu mai este doar un « mine » gol si otravit inauntru care incearca sa (ma) omoare si doar atat. El mai stie si sa iubeasca. Partile din tine sunt antidotul la partile din mine. Impreuna, ne anulam unul pe celalalt, si devenim un produs finit cu totul diferit. Si acela este perfectul dupa care tind – devenim « noi ».

Te cunosc, nu in zile, nu in luni, nu in ani – nu in timpi de viata si in locuri dinafara – te cunosc, pentru ca existi mereu...
Pentru ca, stiindu-te pe tine, nu mai sunt singura. Suntem doi.
Te cunosc, nu in timp si nu dinafara.. Te cunosc, nu ca pe ei si nu ca pe un « ei » la singular.. Te cunosc. Nu ca pe un om strain care m-a intalnit odata si mi s-a descoperit treptat.
Nu te cunosc pentru ca mi te-ai daruit.
Te cunosc, pentru ca eu mi te-am oferit mie, in mine insami.
Nu te iubesc ca pe un om.
Te iubesc ca pe un sine.

Te cunosc, pentru ca eu mi te-am oferit mie, in mine insami. Te cunosc dinauntru. Esti o prezenta in mine, asa cum eu sunt o prezenta in acest corp, si cum sunt constienta de mine, sunt constienta si de tine in acelasi timp. Te stiu asa cum ma stiu pe mine. Te stiu asa cum se stiu bucatile de mar intre ele, bucatile de samburi de la mijloc si gaurile in care se odihnesc ele la jumatate – pentru ca au incoltit, au crescut si au fost impreuna. Dintotdeauna.
Te iubesc ca pe un sine. Pentru ca noi, amandoi, suntem parti din mine – parti dinstincte, dar imposibile de constientizat in separat – si ma alcatuiesc intr-un intreg, intr-o bucata, intr-un corp rotund, uniform, cu suprafata lina, frumoasa si senina... in marul fiintei noastre la patrat.

miercuri, 25 septembrie 2013

Florile raului



Acum stiu ca ceea ce simt oamenii cand se indragostesc sunt flori. Flori in interior, asa cum cresc germenii si viermii bacteriologi – pe nesimtite, de nicaieri si progresiv, astfel incat sa nu fie constientizati decat cand ciclul cresterii lor s-a incheiat complet, iar ei traiesc intru totul si irevocabil inauntrul lor. Pe organe, absorbind substantele vitale supravietuirii gazdelor si consumandu-i incet, ca pe bucati de paine, de carne cruda, de mancare, lasand in urma numai firmituri din ceea ce au fost odata parti intregi, sanatoase din cei ce se numeau oameni.

Eu traiesc intru totul si irevocabil in inima ta.
Te consum incet, dar scopul meu nu este sa te distrug – o nu – ori sa te consum.. caci, Doamne, as vrea sa consum din tine pentru o vesnicie, sa fii nesfarsit inauntrul meu asa cum sunt si eu intr-al tau. Te consum incet, dar digestia ta in organele mele este un act de iubire.
Te distrug incet, dar distrugerea comisa de mine este un act de iubire.
Te omor incet, dar crima mea este impodobita cu flori grele, nenumarate, la piatra-ti de mormant, atunci cand te vei fi sfarsit...
...atunci cand te vei fi sfarsit... Atunci cand tu te vei fi sfarsit inauntrul meu, cand ciclul cresterii tale va fi complet si vei fi murit pentru totdeauna in inima mea, iti voi darui florile dragostei mele de tot, caci nu voi mai avea ce face cu ele.
Au crescut, vezi tu, si inca in radacini puternice in viscerele mele, dezvoltandu-se si ingreunandu-mi fiecare organ, de parca ele ar fi fost singurele care ar mai fi trebuit sa aiba loc si sa traiasca in trupul meu, acum ca te cunosteam pe tine. A fost o greseala, vezi tu ? A fost o greseala. Dar le-am smuls afara, le-am indepartat, iar capetele – acum le vad pentru prima oara – de forme nenaturale, urate, inmuiate in sangele meu, se zbateau inca – te zbateai inca, viu, dependent de dragostea mea.

luni, 23 septembrie 2013

Tirada inocentilor VIII - Conjugarea indragostitilor



-         Ce simti ?
-          Ce vrei sa spui ?...
-          Ce simti ? – Ce simti cand te uiti la mine ?
-          Nimic. Pur si simplu, nu simt nimic. Nu mai am nevoie sa simt ceva anume, sa caut sentimente si sa le mimez, sa te fac fericita sau sa ma fac fericit pentru ca asa ar trebui. Pentru ca asa se procedeaza intr-o relatie. Nu mai am nevoie de asta, nu mai trebuie, nu mai simt un anume lucru – e doar liniste acolo unde ar trebui sa fie constientizarea acestor lucruri, acestor emotii atunci cand te privisc. E gol. Plutesc. Si e placut. Nu mai trebuie sa fiu nimeni altcineva decat eu insami. Nu mai trebuie sa simt nimic, pentru ca totul e deja acolo – in ochii tai – si citesc in ei raspunsurile inainte sa am intrebarile.
 Tu esti raspunsul pe care nu l-am cautat niciodata, pentru ca nu am stiut cat imi lipsea - cat imi lipseai.  Tu esti intregul meu, iar cu tine pot fi adevarat.
Pot sa te iubesc fara sa incerc macar, pot sa iti spun cuvinte fara sa le rostesc, pot sa fiu fara sa mai fiu in permanenta constient de importanta fiecarui « a fi » din fiecare zi, a fiecarei ore si secunde – pentru ca sunt aici, acum. Iar aceasta clipa este eterna.
Tu. Esti eterna. Tu. Si cu mine – suntem eterni...