luni, 10 iunie 2019

Cum să omori un țânțar

Atunci când vrei să omori un țânțar, trebuie să aștepți să se oprească. Trebuie să aprinzi lumina și să îl cauți cu atenție, să nu te miști brusc, să îl observi acolo unde se odihnește.
Caută-l după forma reliefată, ascuțită, cum se arcuiește pe perete, pe mobilă, pe cearșaf, pe cărți, pe umăr. Pe haine. Pe tine. Ai grijă să nu îl confunzi cu celelalte cadavre de pe perete - dacă nu lasă o umbră sub el, nu e mort. Și așteaptă. Nu te grăbi. Ia un timp să îl observi cum tresare, cum se reașează, cum se mișcă, cât de rapid. Dar nu îi lăsa prea mult timp, pentru că apoi se obișnuiește cu tine și știe când vii, cât de repede, dar mai ales - știe ce ai de gând să faci.
Iar asta îl face și mai agresiv. Îți va căuta carnea cu și mai mare furie, gata să muște și să fugă, să muște și fugă, și să muște și să fugă iar, ca un animal hăituit, neiubit, respins.
Știi că dacă îi deschizi ușa să plece, nu are să o facă. Țânțarul nu e o muscă. El nu se oprește când vede lumina și nu aleargă după o suprafață transparentă, gata să se pocnească de libertate. A venit aici cu un scop diferit. Insecta asta mică, cocoșată nu are rușine. Ea vine flămândă după mirosul tău. L-a prins de la metri depărtare, de când mergeai în drum spre casă, de când stăteai pe bancă cu prietenii tăi, și apoi te-a urmărit când ai intrat la Mega și a așteptat să ieși. De când te mișcai prin aer, a știut că îți va intra în casă, în cameră și în pături, și nu te va lăsa să adormi până nu îți va spune ce avea de spus. Ți-a ghicit apartamentul încă de la parter, deși tu ai urcat cu liftul și i-ai închis ușa în nas, deși alți oameni au ieșit și au plecat în parc, deși erau copii printre ei, deși avea alte opțiuni. Carnea lor era proaspăt spălată, ieșită de sub duș poate, înfășurată în haine proaspete, mirosind a detergent încă, și a balsam de rufe, materialul stă încă drept, abia cules de pe sârmă, și e ușor îndoit acolo unde o femeie le-a așezat pe braț pe rând și le-a adus în casă. În scobitura brațului ei se ghiceau încă mirosurile de la cină.
Dar tu aveai pielea caldă și transpirată. După urechea ta se ondulau fire de păr încurcate, ieșite din cocul aranjat înainte să ieși din casă, nespălat de câteva zile. Pe fața ta se descompunea deja pudră sub umezeala care îți curgea de pe frunte. Poate lacrimi de sub ochi. Salivă deasupra buzei. Salivă pe obraz, acolo unde te-au salutat de la revedere prietenii tăi. Tălpile tale erau bătătorite de drum. Degetele tale își frecau deja cojițele între ele, de la oboseală. Acolo unde se rupeau lângă unghii, între dinții tăi, sângele rămânea în boabe de strugure, ca o promisiune. Nu a putut să nu te urmărească în drumul spre casă. A simțit că trebuie să îți spună ceva. A urcat până la etajul cinci. A intrat prin crăpătura de la geam, acolo unde îl lași întredeschis la balcon și a avut noroc că nu intrasei încă în casă ca să închizi ușa pe care o lăsai pisicii ca să aibă acces la litieră. S-a instalat în camera ta și a așteptat până s-a făcut întuneric. Dar nu pentru că îi era rușine. Ci pentru că așa nu l-ai fi văzut. Și pentru că știa sigur că la ora aceea toată lumea doarme. Voia să fiți singuri când avea de gând să se apropie. Să îți spună asta.
Dar de fiecare dată când se apropia, îl alungai cu mâna. Și cuvintele lui nedeslușite erau un bâzâit numai, și într-un final ai început să îl urmărești înapoi. Emoționat, s-a lăsat atins de tine. S-a frânt sub presiunea ta, și nici măcar nu era pielea pe care o căuta. Ai simțit nevoia de o piedică între tine și el. Când a suferit impactul, îndrăgostitul agasant a avut parte doar de o fracțiune de secundă înainte să moară ca să realizeze ce faci.
Iar dacă ai să fii atentă, ultima ta amintire de la el este forma lăsată pe perete. Fiecare este unică. Depinde dacă a apucat să te muște. Depinde de mărime. Depinde de multe. Dar după ea poți ghici un mesaj în peretele tău, cuvintele nefericitului în cod morse. O poveste de dragoste încifrată în sânge.
 photo: St. Atom Heart

marți, 4 iunie 2019

Instrucțiuni privind urcatul scărilor

Scriu asta sperând că nu este prea târziu să aduc o corecție la cartea lui Cortazar
Știu că el a dat o definiție literară procesului de a urca scările
Felul în care, anatomic vorbind, îți răsucești corpul astfel încât, pas după pas
Făptura ta să se ridice pe suprafața deformată a solului care
Vrei, nu vrei, te-a suit cu câțiva centimetri și, dacă ești norocos
Sau nenorocos în cazul meu, care mi-e frică de scări,
Cu câțiva metri deasupra pământului și mai aproape de cer.
Pentru mine nu ar fi fost așa de ușor să învăț acest proces
Dacă, încă de când eram mică, nu ar fi fost o mamă, un tată, o bunică
Să mă țină de mână și să meargă în fața mea, să mă aștepte
Plini de încurajări, mai ceva ca mersul la oliță,
În timp ce oameni din spatele meu mă ocoleau, și deodată
Nu mai era nimic pe lume în afară de mine, mâna lor și o treaptă de scară.
Nimic nu ar fi putut face acest lucru mai dificil decât apariția în viața unui
Copil mare de 10, 15, 18, 20 de ani
A scărilor rulante
Nimic nu mă paraliza mai tare decât sfârșitul
Treptelor care intrau sub pământul aerian
Una după alta, una după alta,
Îi întrebam ce se întâmplă dacă nu eram atentă
Și îmi intrau picioarele acolo
Mă gândeam că le fac terci
Ca în desenele cu Tom și Jerry, când tălpile se fac plită
Și, ca să mă sperie, adulții îmi spuneau că o să-mi rămână prinse.
Cred că, și când am crescut, am păstrat o frică nenaturală de scări
Mai ales dacă le priveam întoarsă
Iar șirul nesfârșit de trepte paralele părea o dungă dreaptă până la pământ
Numai dacă nu m-aș fi oprit din încleștat
Mâna pe balustradă
Dar totul s-a oprit atunci când am primit ghidul de instrucțiuni privind urcatul scărilor.
Mi l-ai dat într-o zi de iarnă, când nu era decât o treaptă între noi și șina de tren
Acolo unde nu exista reazem,
Și nu aveam încă îndrumător la așa ceva,
Dar nici îndrumător către pielea ta
Așa că atunci când m-ai luat prima dată de mână a fost și prima dată când nu am mai avut un sprijin stabil
Căci învățasem să mă agăț de mâna ta, și de atunci numai de mâna ta
Plutind pe lângă șolduri, plutind deasupra capului, sub coapse când mă luai pe sus de după bănci
De după pilonii pentru mașini, de după garduri, de după borduri, de după scaune, de după poduri,
Oriunde vedeam o crestătură de pământ, mă suiam, era scara mea, o scară nouă, nemaiînâlnită
Fără alte trepte, fără rulmenți, dar mai aproape de cer, și mai aproape de tine
Căci știam că, oriunde era rost de scară, veneau și mâinile tale - sprijinul adiacent, obligatoriu, nelipsit
Și peste tot unde ne găseau scările, corpurile noastre aveau un pretext să se atingă
Iar eu, ca un copil, să fiu luată în brațe.
Gasisem un nou mod de a trăi cu fricile, un manual pe care îl puteam înțelege fără traducător
Mâna ta îmi transpunea cuvintele prin piele
Atunci când mă ocrotea
Pe stradă, prin blocuri, prin curți, prin metrou, prin trenuri, prin clădiri fără nume, pe care nu le vedeam
Așa cum mă transportai câteodată pe tălpile tale ca pe fetele tinere pe care abia le învață să danseze
Și mergeam așa, lipiți, eu cu capul între claviculele tale, tu cu un cap mai mare decât mine îl cuprindeai perfect
Și te uitai înainte, ca să vezi drumul pentru amândoi.
Nu există alte căi mai bune de a trece scările rulante decât prin a ține
Capul cuiva drag în brațe, cu o treaptă sub tine
Și nu contează că scările se termină și tălpile tale ajung la sfârșit
Prin converșii cumpărați de tine nu mă frânge nimic, și nimic nu mi-i poate da jos din picioare
Și nu contează că e frig sau avem cumpărături grele în mâini
Ne descheiem la jachete și ne încălzim cu burțile, iar plasticul e mai ușor de ținut
Cu patru mâini.
Aș vrea să îți amintesc totuși, celui care citești,
Că dacă ai venit aici să cauți un manual provizoriu pentru fricile tale permanente
Sau instrucțiuni de păstrare pentru mijloace de sprijin plutitoare
Ai să rămâi dezamăgit
Căci mâinile care se ating se uită, iar peste zile - nu îți spun câte
Depinde cât ești de norocos
Te vei agăța tot de balustrade fixe, dar stabile
Peste care își trec degetele zeci de alți escaladori
Dar ele sunt mai sigure, și mai de încredere
Ca să nu-ți rupi în cădere picioarele
Dar nici inima. 

Tei pentru singurătate și ploaie pentru anxietate

 De o vreme mi-e din ce în ce mai greu să mă trezesc dimineața
Zgomotul florilor de tei este singurul care mai întinde un braț până la mine
Unul pe care să îl pot simți, în orice caz,
Pentru că e familiar.
Parfumul înăbușitor și fierbinte a înlocuit fiolele mele de levănțică înainte să adorm
Simt că se întinde în toți pereții acestei camere, și nu numai
Căci se împinge în cer și în străzi seara, când mă duc singură acasă
Și mă face să simt că sufocarea din plămânii mei din ultimele luni
Nu mai este un lucru atât de intangibil
Căci îl simt peste tot în jurul meu acum
La fel cum am primit și ploile de la ziua mea încoace
A fost ca un dar când mă rugam toată ziua să nu ies din casă
Cu capul sub duș, sub chiuvetă, sub sticlă, sub sunete de apă lăsate pe telefon pe repeat
Fără altă posibilitate să mă calmez
E o neliniște care plutește in copaci
Pe frunze, pe flori de tei, pe crengi îngreunate de la atâta ploaie
Mă simt vinovată când văd copacii mai scunzi la fereastra mea
Mă simt vinovată când aud tunete și pisica se ascunde sub pat
Mă simt vinovată când aud oameni care nu pot să iasă din casă
Din cauza străzilor inundate de apă și tei
Pentru că e tot ce mi-am dorit de o vreme
Atunci când nu am putut să mă culc, și ți-am înăbușit numele sub apă și parfum floral
Pielea mea e ca o masă mucegăită pe care au crescut ciuperci de la atâta somn
Aș vrea să nu mai fie nevoie să deschid ochii
Și să simt gâdilături atunci când încep să-mi crească tulpini subțiri din urechi și de pe buze
Trăiesc un coșmar infinit de când ai plecat, și aș vrea să știu cum să mă trezesc
Dar corpul și anotimpul ăsta au devenit lăcașuri pentru gândurile mele de moarte
Pe care, dacă nu pot să o provoc, o împrăștii și o hrănesc.
De fiecare dată când cerul se oprește, mai face un ocol și se întoarce la mine
Îi dau amintiri proaspete să înceapă să plângă
Și apoi mă lasă stoarsă pe un parchet fără covor
Lângă draperia groasă pe care tu m-ai rugat să o dau la o parte
Ca să nu mai stau în întuneric
Chiar și când nu e noapte.
photo: Hôtel Monterey
1973, dir. Chantal Akerman