Mereu mi-a plăcut cum puteam să simt oamenii după miros. Cum puteam să îmi imaginez mirosul caselor lor, imprimat pe piele, pe haine și apoi pe mine după ce ne întâlneam, iar apoi țineam de aroma asta până se disipa, reluând în minte fiecare moment. Au fost mirosuri care mi-au fost indiferente și mirosuri care mi-au provocat dependență, dar pe toate le-am recapitulat ca pe o poveste. Sunt zile când sunt cuprinsă de amintiri și încerc să recompun în minte fiecare notă. Sunt zile când le regăsesc fără să vreau în jur și mă lovesc ca niște ace, și mă uit peste tot să găsesc ce îmi amintesc. Și mă uit în spate, dar omul nu mai e.
Aș vrea să pot spune că știu și care e mirosul meu. Să pot spune că miroase ca acasă, dar adevărul e că eu nu m-am găsit pe mine. Cineva pe care l-am iubit spunea că miros a lemn vechi când ne întâlneam, așa cum mirosea și în apartamentul mamei mele. Altcineva pe care l-am iubit spunea că miros și am gust de dulce, ca o prăjitură. Eu când mă miros, tot de mama îmi amintesc, a cărei piele aduce a lapte, și de felul în care mi-a spus că tata i-ar recunoaște mirosul oriunde, așa de mult o iubește. Cel mai mult iubesc mirosul pielii noastre în lumina soarelui, vara, când se frige, și parcă ar fi din zahăr ars. O iubesc și transpirată, ușor înțepătoare, și știu că ea ar spune contrariul, dar mie îmi place așa, e familiară și simt aproape mirosul ăsta, al tuturor zilelor în care m-am emoționat.
Dar adevărul e că, să mă gândesc la mine fără să mă gândesc la altcineva, îmi e aproape imposibil. Se știe că nu poți recunoaște un miros care te inconjoară în permanență, la fel cum nu te poți gâdila singur. Cu toate astea, aș vrea așa de mult să știu în sfârșit cum se simte, mirosul pielii mele, mirosul meu, poate într-o zi l-aș recunoaște altundeva, așa cum recunosc alte amintiri de care nu vreau să mai știu. Poate într-o zi l-aș recunoaște și afară, undeva, nu numai înăuntru, și aș ști că am ajuns acasă.