Apa.
Ingrozitor de multa apa. Si niciun pic de aer. Zbucium.
Adancime. Scufundare. Rece...Rece gheata. Si atat atat de multe lovituri.
Nu se mai opresc. Valul continua sa ma duca la vale, aruncandu-ma tot mai mult
inauntru, in locul acela inghesuit, involburat de materie si substanta moarta,
multa, impinsa una peste alta, cu mine invartindu-ma printre ele, lovindu-ma,
zgariindu-ma, taindu-ma... In apa murdara de noroi ochii mei nu mai conteneau
sa se miste innebuniti, cautand, cautand si negasind ceva de care sa se agate,
sa inceteze caderea fie si pentru o clipa. Sa-si traga aerul, sa respire.
Credeam ca lumea in care cazusem se zbatea in mine deja, mai ceva ca o a doua
inima si nu mai stiam daca bataile si loviturile primite se auzeau mai tare
dinauntrul sau dinafara mea. Si atat de mult sange... Bucati din mine ieseau si
se amestecau cu celelalte, pierzandu-se, diluandu-se in apa sarata si noroi.
Simteam cum gheare si unghii uriase, grele scormoneau in mine si rupeau brutale
bucati de carne, organe, viata.
Ma tineam cu mainile de genunchi si, cu ochii
stransi, ma lasam impinsa si aruncata in toate partile ghemuindu-ma in mine,
incercand sa protejez ce a mai ramas, incercand sa raman in viata... Sa-mi
pastrez toate puterile. « Nu fi proasta – stai linistita, salveaza-ti
caldura » erau cuvintele care imi veneau in cap, nu mai stiu de unde...
Dar sunau atat de convingatoare acum. Si de stupide totodata. Nu mai era nimic
ramas de facut. Credeam ca tipetele din capul meu nu se vor opri niciodata, asa
cum nici loviturile si greutatea permanenta a apei nu inceta sa ma innece tot
mai tare, sa ma traga in jos. Intregul meu corp era golit de organe, de sange,
de mine, pentru a fi umplut in schimb cu apa, umflandu-ma cu materie lichida,
sufocandu-ma de mizeria ce-mi intra prin toate gaurile trupului descoperit in
fata curentilor nemilosi de aer. Era prea tarziu... nu incetam sa ma gandesc la
asta. Era prea tarziu. Muream atat de repede si nici macar nu vazusem un
firicel de lumina sa am convingerea ca, daca am fost intr-atat de proasta incat
sa nu-mi salvez energia pana acum, cel putin am ajuns undeva...mai sus. Dar nu.
Tot acolo. Aceleasi... gramezi de noroi, intuneric, gheare, materii grele, fara
forma. Murisem, stii ? Murisem. Asa credeam cel putin.
La un moment dat...
paruse sa se faca liniste. Nemiscare. Imi imaginam ca totul se oprise. Se
derulau acum cu incetinitorul in fata ochilor mei, iar eu, in mijlocul lor,
invelita in propriile brate si par, le priveam obosita prin ochii
intredeschisi, intrebandu-ma...Intrebandu-le. Care le-a fost rostul. De ce. Si
deodata. S-au indepartat, de-o parte si de alta, iar eu, incet incet am
desfacut membrele pe de laturi, simtind pentru prima data junghiul de durere in
abdomenul gaurit si creatura enorma ce-mi traia in suflet si plangea cu lacrimi
de sare peste tot sangele ramas, usturandu-ma in toate colturile trupului meu
slabit. Dar nu mai conta. Eram libera, pentru prima data. Scapata de brate, de
picioare, de trupul greu care ma trasese pana mai atunci la fund, reuseam
pentru prima oara sa ma desprind, sa plutesc. Incet, corpul diform de om se
ridica printre bucatile neinsufletite de materie inabusite in apa sarata,
dezlipindu-se de pe el, eliberandu-l catre suprafata, impingandu-l de acum cu
brate moi catre o gaura in cerul strans peste ele. Straturile de lichid se
diluau din negreala ce le ingrosa inainte intr-o forma usoara, dulce de auriu,
curatand bucata de carne ce venea sa le intampine cu miscari blande, atat de
slabe incat abia le simtea. Si apoi...un alt corp. Venindu-i in intampinare.
Doua fapturi diforme, cu extremitati negre la capete intinse unele spre altele
sa se impreuneze, sa se atinga, sa se agate... Sa respire.
