The dark room

E bine să fii trist uneori. Singur și trist în camera ta întunecată. Când tot cerul este înnorat și lumea a început să adoarmă. Zilele sunt șterse și gri, iar lumina nu mai ajunge până la pervazul tău. E atât de întuneric încât sufletul tău pare că se închide și deschide, ca o vulvă ce nu mai poate să se controleze, și îți poți auzi propria respirație. Nu mai e nimic pe lume în afară de propria respirație. Și e grea și grăbită, căci se înneacă în interiorul tău. Ceva s-a lipit acolo și nu îl mai poți îndepărta. Un sentiment de singurătate, o depresie îngrozitoare. Ai vrea să o tai, dar nu ai niciun cuțit suficient de adânc. Moartea s-a instalat la tine în cameră și nu îi mai poți ignora prezența. Numerele toate s-au șters din calendar, iar pe ceas orele nu mai mișcă nicio clipă. E un cadavru în cameră și bănuiești că e al tău, dar mintea încă se mișcă deasupra. Materia e groasă și înnecăcioasă și aproape că nu poți să treci prin ea. Degetele nu ți se pot mișca să îndepărteze valurile de aer care s-au oprit. Un ochi clipește în întuneric, și crezi că ai înnebunit. E un singur zgomot acum, al pleoapelor care se lipesc. Lumea s-a oprit în loc și vrei să crezi că nu ai să te trezești când pornește din nou. Corpul tău a rămas undeva în urmă, blocat în bula de materie. Moartea toată a invadat în cameră și te plimbi ca o casă goală prin orașul greșit. Nimic nu mai poate face legătura cu tine, căci te-ai desfăcut de tot.

Dacă ar fi să mai întind o mână înapoi, ar fi lipsită de degete, și nu aș putea să mai prind dragostea dintre noi.

De închiriat

Oamenii nu pot fi case temporare în care locuiești o vreme și apoi trebuie sa te muți. Camerele sufletelor lor nu sunt ca niște pereți de casă, formați din piatră și granit. Lichidul care curge înăuntru nu poate fi var înnecăcios, iar mirosul toxic, atât de înțepător încât trebuie să deschizi o fereastră și să îți dorești să ieși. Viața care se găsește în ele nu e formată din muște, aer și mobilier. Eventual și sunetul mașinii de spălat care învârtește tot ce e murdar și evacuează pe gura de la cadă. În casa noastră nu ar trebui să fie nimic ce trebuie evacuat. Bagaje care să plece. Oameni care să descuie ușa și să lase cheia pe masă. În casa sufletelor cheile nu se returnează. Ți-am făcut-o pe măsura ta. Ca să intri și să nu mai pleci. De ce vrei să pleci acum? Crezi ca o să mai dărâm pereții să formez uși pentru altcineva? Crezi c-aș putea să mă refac cândva? Cum rămâne cu toată mobila cu care ai plecat din casă?
...
Zilele au devenit foarte triste de când s-a zvonit că locatarul va pleca de-acasă. De parcă ar fi fost un oarecare chiriaș. De parcă ar fi avut vecini. De parcă ar mai fi fost copii la cheia pe care am lăsat-o pentru el.
Pereții au început să se lărgească în camerele fără mobilă. Și ferestrele au devenit atât de largi încât uneori am impresia că o să alunec toată prin ele în zilele cu cutremur. Iar astăzi este una dintre ele. Camera se clatină și dimensiunile devin neclare. Ieșirile sunt mai multe decât ar trebui și amenință să evacueze nu numai locatarul, cât și proprietarul sufletului lor. Am devenit atât de mică încât pot să văd firicele de pământ în colțul unde m-am așezat. Pantofii tăi aveau multe din acestea în ziua în care ai plecat. Te-ai șters pe preș de mine și te-ai descălțat.