vineri, 12 februarie 2016

The dark room

E bine să fii trist uneori. Singur și trist în camera ta întunecată. Când tot cerul este înnorat și lumea a început să adoarmă. Zilele sunt șterse și gri, iar lumina nu mai ajunge până la pervazul tău. E atât de întuneric încât sufletul tău pare că se închide și deschide, ca o vulvă ce nu mai poate să se controleze, și îți poți auzi propria respirație. Nu mai e nimic pe lume în afară de propria respirație. Și e grea și grăbită, căci se înneacă în interiorul tău. Ceva s-a lipit acolo și nu îl mai poți îndepărta. Un sentiment de singurătate, o depresie îngrozitoare. Ai vrea să o tai, dar nu ai niciun cuțit suficient de adânc. Moartea s-a instalat la tine în cameră și nu îi mai poți ignora prezența. Numerele toate s-au șters din calendar, iar pe ceas orele nu mai mișcă nicio clipă. E un cadavru în cameră și bănuiești că e al tău, dar mintea încă se mișcă deasupra. Materia e groasă și înnecăcioasă și aproape că nu poți să treci prin ea. Degetele nu ți se pot mișca să îndepărteze valurile de aer care s-au oprit. Un ochi clipește în întuneric, și crezi că ai înnebunit. E un singur zgomot acum, al pleoapelor care se lipesc. Lumea s-a oprit în loc și vrei să crezi că nu ai să te trezești când pornește din nou. Corpul tău a rămas undeva în urmă, blocat în bula de materie. Moartea toată a invadat în cameră și te plimbi ca o casă goală prin orașul greșit. Nimic nu mai poate face legătura cu tine, căci te-ai desfăcut de tot.

Dacă ar fi să mai întind o mână înapoi, ar fi lipsită de degete, și nu aș putea să mai prind dragostea dintre noi.

Un comentariu: