Future

Eu nu îmi cumpăr niciodată haine la reducere din sezonul trecut pentru că nu pot să mă văd atât de departe în viitor.
Fac planuri elaborate pentru săptămâni, dar sunt dispusă să le las pe toate pentru gândul meu preferat. Fiecare zi care trece e o minune. Când mă trezesc cred că sunt bine pentru că uit. Dar până seara îmi amintesc ce vreau așa de tare să fac că nici măcar nu îmi mai e frică în ultima vreme.
Mi-e mai frică de ce se întâmplă. De cum marginile feței mele se simt ca plasticul de la baloane, subțiri și ascuțite, întinse și aparent sigure, dar fără aer în interior. De cum, dacă le înțepi cu un ac mic, se sparg. De cum încerc să adun plasticul în fiecare zi în băi nenumărate, culoare de metrou, așternuturi de pat în timp ce țin țipetele înăuntru, dar gâtul zgâlțâie după aer.
Am ajuns într-un loc în care cuvintele nu mai ies. Ci doar imagini. Văd în fiecare loc câte o amintire care sare fără avertisment și mă sparge. O bătrână astupă urechile unui copil în metrou când scrâșnesc roțile trenului în stație. Un băiat îi suflă unei fete pe gâtul asudat în mijlocul unei intersecții. Un om care zâmbește și un colț de obraz i se ridică mai sus decât celălalt, făcându-i ochiul să se îndoaie. Reflexul pe care îl am să rog să îmi țină cineva tricoul înainte să îmi trag hanoracul peste cap. Un om care țipă de la blocul vecin când a câștigat echipa preferată de fotbal. O sticlă de Mountain Dew. Pantaloni de blugi cu talia lăsată. Un invitat care își strigă iubita la nuntă pui. Un altul care o întreabă pe alta la telefon dacă a dormit bine. Și dacă și-a tras draperiile de la geam, ca să lase lumina de afară să intre înăuntru.
Aș vrea să înfig un cuțit în ambele încheieturi și să îl duc până sus, să îmi descos corpul în două și, înainte să alunec în pământ, să ți-l arăt pentru ultima dată.

Fin

E greu să mă întorc la mine după ce am petrecut așa de mult timp în capul tău. Așa mi se întâmplă de fiecare dată când mă uit în jos. Am amețit cu capul invers în prăpastie. Am început să îmi amintesc cât de frumoase erau minciunile. Dar nu poți să te trezești, să te culci, să te trezești din nou într-un pat care se clatină, trebuie să fii cu picioarele pe pământ. În ultima vreme am început să mă vindec. Medicamentele mele. Timpul pe care îl tai. Somnul pe care îl reduc. Mai puține coșmaruri, mai mult timp trează, mai mult timp în control. Dar astă seară am vrut să alunec cu totul, am stat cu capul în jos cu orele până mi-a ajuns sângele în cap, până a ajuns să mă doară, până am vrut să tai venele ca să îl las să curgă tot, în gol, acolo unde nimeni nu o să îl găsească, și unde o să mă usuc în întuneric fără ca nimeni să mă deranjeze. Și cred că are să se întâmple. E în aer de ceva vreme, ca o toxină, se răspândește în mine, și deja gândul morții devine dulce dulce ca o eliberare. Acum că nu mai e nimic care să mă țină de margine, acum că durerea a început să mă tragă iar de tălpi cu unghii ascuțite, acum ar fi momentul potrivit să sar și să nu mă mai uit înapoi. Și de data asta fără frică. Panica se disipează odată ce numeri la 100. Și când 100 de oițe pot să danseze pe cealaltă parte a câmpiei, nu îți mai rămâne decât ție. Să cobori după ele.