Fin

E greu să mă întorc la mine după ce am petrecut așa de mult timp în capul tău. Așa mi se întâmplă de fiecare dată când mă uit în jos. Am amețit cu capul invers în prăpastie. Am început să îmi amintesc cât de frumoase erau minciunile. Dar nu poți să te trezești, să te culci, să te trezești din nou într-un pat care se clatină, trebuie să fii cu picioarele pe pământ. În ultima vreme am început să mă vindec. Medicamentele mele. Timpul pe care îl tai. Somnul pe care îl reduc. Mai puține coșmaruri, mai mult timp trează, mai mult timp în control. Dar astă seară am vrut să alunec cu totul, am stat cu capul în jos cu orele până mi-a ajuns sângele în cap, până a ajuns să mă doară, până am vrut să tai venele ca să îl las să curgă tot, în gol, acolo unde nimeni nu o să îl găsească, și unde o să mă usuc în întuneric fără ca nimeni să mă deranjeze. Și cred că are să se întâmple. E în aer de ceva vreme, ca o toxină, se răspândește în mine, și deja gândul morții devine dulce dulce ca o eliberare. Acum că nu mai e nimic care să mă țină de margine, acum că durerea a început să mă tragă iar de tălpi cu unghii ascuțite, acum ar fi momentul potrivit să sar și să nu mă mai uit înapoi. Și de data asta fără frică. Panica se disipează odată ce numeri la 100. Și când 100 de oițe pot să danseze pe cealaltă parte a câmpiei, nu îți mai rămâne decât ție. Să cobori după ele.