Nu am ajuns niciodată la
poalele ființei mele.
Și mâna străină, ciudat de
familiară și totuși dispărută, ca prin ceață, m-a împins și s-a șters treptat
și pe ea și pe mine în negativul luminos în care ajunsesem împreună. Ce este
mai întunecat decât lumina într-un trup fără de cer? Sufletul meu a încetat
demult să-mi mai fie bumerang în fiecare timp când mi-l chem înapoi. Trupul meu
nu mai are elastice la cer. Arcurile tălpilor mi-au slăbit, iar pilonii de
susținere s-au îngrădit și mi s-au spart sub picioare. De când un suflet de om
nu m-a mai trimis la cer? De când sufletul tău nu a mai rezonat cu al meu?
Muzica lui sună ca o bandă spartă de magnetofon în mii de rotocoale surde.
Simfonia e falsă și ruginită – s-a oprit și nu o mai ia de la capăt. Gândul meu
s-a blocat într-o bucată de mușchi, sau poate într-un colț din coaste – s-a rătăcit
acolo și și-a format curată închisoare. Ochii mei nu mai caută să respire – urechile
sunt nevăzătoare. Numai oasele – numai ele - țevi puternice de calcar – tremură
surd în corpul cutremurat de nesimțire. M-am pierdut și am alunecat într-o zi
fără de soare, când al tău soare țipa și strălucea cel mai tare pe cer. Steaua
mea s-a scufundat în nori și mai adânci - și geme surd în mine, de parcă
aripile noastre au fost cele care au clătinat cerul atunci când am căzut. De
parcă stelele ar fi fost robi spășiți care se închinau la galaxiile noastre.
Ai suflat într-o zi tare
peste ele și s-au împrăștiat toate din temelii. Stâlpii construcțiilor mi s-au
prăbușit și au găsit un alt rost gustând viața din rămășițe de praf. Îmi simt
viața prin pașii de ciment – un om a călcat peste mine într-o zi și m-a lăsat
să mă îngrop acolo. Fierul are acum rămășițe din mine curgând pe dedesubt, sub
pași de trecători – toți au trecut într-o zi și n-au realizat că au făcut
dragoste cu părți tremurate de asfalt – rămășițe din mine au fier revărsând pe
dinafară, deasupra venelor tăiate de dor – am trecut într-o zi pe deasupra și mi
s-a făcut milă de ce aveam pe dedesubt.
...
Sufletului meu îi era milă
de trupul lui. Nu. Trupului îi e milă de sufletul meu.
...
M-am scufundat într-o zi
până la capăt și am gustat amărăciunea fierului de dedesubt. Oamenii au făcut
dragoste cu rămășițe rupte din mine, rămase fără voie pe afară atunci când s-a
prăbușit din temelie. Eu am plâns înnăbușit pe dinăuntru, și doar oasele mai
auzeau și trimiteau mai departe lacrimile mele.
Am sare în oase de la
durerea pe care ai picurat-o în mine. Organele mi s-au aplecat pe dinăuntru
și-mi vomită moarte neîncetat în trupul vinovat de existență. Sunt la poale,
pentru că am îndrăznit să pășesc pe ele. Mi-am călcat în picioare ceea ce nu ar
fi trebuit s-ating niciodată.
Pe sub o boare de săpun
colorat, m-am ridicat ușor cu încă un strat. Prin lichidul vinovat de prea-plin
m-am adunat, eu, cel care nu mai am nimic.
În ziua în care sufletul meu
a încetat să mai respire, trupul tău i-a pus la pământ o floare și a vrut să-i
spună că îl iubește.
