Vise lungi, brațe scurte

Simt...De foarte departe, încerc să urmez firul gândurilor mele, așa cum o antenă încearcă să capteze unde sonore din zone nelocuite, deșerte, în căutarea celui mai mic semn de viață. Poate încă mai există vreun supraviețuitor ce trebuie salvat, vreun indiciu al unei scântei de sunet care se zbate să iasă dintre dărâmături. Sau poate undeva acolo se înșiră cadavre, la nesfârșit – cadavre, forme putrezite, care nu or să mai glăsuiască și nu or să mai întindă niciodată gheare să se agațe de această lume.

Nu și eu. Nu am murit. Nu mă simt moartă. Încă mai am gânduri, sentimente despre acest loc unde m-am abandonat singură. Este mult întuneric aici. Abia pot vedea uneori, și abia mai trag o gură de aer din când în când, dar în mare simt că mă trag tot mai mult la fund. Există o adâncire în toate aceste valuri. Există o moarte. O moarte a sufletului care este inevitabilă, la care am crezut mult timp că m-am abandonat. Cu greu mai pot crede că există lumină după somnul de astăzi.

Uneori..mai cred că pot să m-aud. Undeva, vântul șuieră, dar nu este numai frigul, și nu este numai o creangă ruptă, și-uscată ce se leagănă-n mine. Nu e numai moarte pe tărâmurile pe care calc. Dar eu zac întinsă, și nu pot să mă zăresc aievea. Așa de multă lume a uitat să mă viziteze aici, unde existența crede că m-a uitat și timpul m-a găsit pentru totdeauna. Să mă veștejesc. Și să uit că sunt. Și să trăiesc mai departe. Într-o mână de pământ.

Frigul a acoperit mai totul zilele ce au trecut. Pâcle groase s-au așezat peste tot, peste geamuri, peste ceruri, peste mine. M-am îngropat în ceață și smântână de nori și de foc, sunt undeva între vară și toamnă, între scoarță și apă, înghețată și uscată, indiferent dacă afară plouă sau totul stă pe loc. Vorbesc prea puține, căci cuvintele-mi se strecoară printr-o sită și nu mai rămâne substanță deloc. Am aruncat hârtie, zgârieturi și  scrâșnete printr-o goarnă de viață pe care nu a crezut-o nimeni de prea mult timp. Prin pielea mea nu se mai strecoară adevăr, ci doar singurătate. Respir singurătate. Și am uitat și să-mi duc de dor.

Poate de prea multă frică, poate de prea multă comoditate. M-am amăgit în siguranță? În spațiul ăsta strâmt? În ceea ce credeam confort? De când există un confort al simțurilor? De când există un confort al firii, când inima-nceteaza să mai bată, iar timpul nici nu-ți dai seama când a fugit fără tine din loc? A rămas în urma vremii. Am rămas în urma mea. Mi-e greață. De urma mea. De vina mea. De teama mea.

De neiubirea mea. De când nu m-am mai întors să îmi iubesc urma? Să îmi iubesc vina? Să-mi înțeleg teama. Să-mi iert teama.

Să încetez durerea.

Să încetez căderea.

De prea mult timp. De niciodată-mi pare-acum. Există vise care sunt cu mult mai sincere ca ale mele. Cu mult mai reale. Mai aproape de adevăr. Îi invidiez pe cei cu brațe lungi să le atingă. Invidiez copacii care cresc subțiri pe lângă mine, iar eu m-adun și mă îngraș cu răutate. De când nu m-am lungit, albastră și ne-nfricată către cer s-ating aer ce nu l-am respirat vreodată? De prea mult timp. De niciodată.