Kill your darlings

Toată durerea ți se duce în stomac, iar atunci peștișori negri încep să înoate acolo, înmulțindu-se pe zi ce trece. Sau, în stare de amorțeală, se trezesc la viață de fiecare dată când hrană nouă li se aduce.

Am început să nu mă mai amăgesc defel cu sentimente, pentru ca flora sufletului meu să sece, iar peștișorii cei negri să plece de acolo. Dar odată sădită, specia nu se poate desființa deodată. Odată aflat, întunericul rămâne în tine și tot ce poți face este să te rogi să ai suficiente becuri cu iluminare pe timpul zilei ca să-ți păstreze de urât și pe timpul nopții. Pe timpul nopții când, în singurătate, numai ele îți pot ține de urât. Umbre ale oamenilor de peste zi, interacțiuni trecătoare, un zâmbet care ți-a îmbrăcat inima pentru o secundă, dar poate o să-ți țină de cald la noapte.

Se spune că durerea trebuie să o tai dintr-odată, de la rădăcină. Dar ce faci când îți e frică să te mai scufunzi o dată în marea întunecată a propriilor peștișori, să găsești iarba rea și să o tai? Dacă valurile negre te îneacă până atunci? Și dacă nu reușești să mai ieși la suprafață, și rămâi în întuneric, amăgită de peștișorii răi încă o dată?

Aș vrea să găsesc o zi cu mai mult soare. Să mă plimb într-o zi pe o potecă și să văd mai mulți sori înfloriți la marginea drumului. Așa, l-aș putea lua pe unul dintre ei cu mine și, cu căldură albă înăuntrul meu, aș putea coborî în corpul negru și izgoni tot întunericul deodată.

Pentru că aș ști că nu o să mai fiu singură niciodată.