Caută-l după forma reliefată, ascuțită, cum se arcuiește pe perete, pe mobilă, pe cearșaf, pe cărți, pe umăr. Pe haine. Pe tine. Ai grijă să nu îl confunzi cu celelalte cadavre de pe perete - dacă nu lasă o umbră sub el, nu e mort. Și așteaptă. Nu te grăbi. Ia un timp să îl observi cum tresare, cum se reașează, cum se mișcă, cât de rapid. Dar nu îi lăsa prea mult timp, pentru că apoi se obișnuiește cu tine și știe când vii, cât de repede, dar mai ales - știe ce ai de gând să faci.
Iar asta îl face și mai agresiv. Îți va căuta carnea cu și mai mare furie, gata să muște și să fugă, să muște și fugă, și să muște și să fugă iar, ca un animal hăituit, neiubit, respins.
Știi că dacă îi deschizi ușa să plece, nu are să o facă. Țânțarul nu e o muscă. El nu se oprește când vede lumina și nu aleargă după o suprafață transparentă, gata să se pocnească de libertate. A venit aici cu un scop diferit. Insecta asta mică, cocoșată nu are rușine. Ea vine flămândă după mirosul tău. L-a prins de la metri depărtare, de când mergeai în drum spre casă, de când stăteai pe bancă cu prietenii tăi, și apoi te-a urmărit când ai intrat la Mega și a așteptat să ieși. De când te mișcai prin aer, a știut că îți va intra în casă, în cameră și în pături, și nu te va lăsa să adormi până nu îți va spune ce avea de spus. Ți-a ghicit apartamentul încă de la parter, deși tu ai urcat cu liftul și i-ai închis ușa în nas, deși alți oameni au ieșit și au plecat în parc, deși erau copii printre ei, deși avea alte opțiuni. Carnea lor era proaspăt spălată, ieșită de sub duș poate, înfășurată în haine proaspete, mirosind a detergent încă, și a balsam de rufe, materialul stă încă drept, abia cules de pe sârmă, și e ușor îndoit acolo unde o femeie le-a așezat pe braț pe rând și le-a adus în casă. În scobitura brațului ei se ghiceau încă mirosurile de la cină.
Dar tu aveai pielea caldă și transpirată. După urechea ta se ondulau fire de păr încurcate, ieșite din cocul aranjat înainte să ieși din casă, nespălat de câteva zile. Pe fața ta se descompunea deja pudră sub umezeala care îți curgea de pe frunte. Poate lacrimi de sub ochi. Salivă deasupra buzei. Salivă pe obraz, acolo unde te-au salutat de la revedere prietenii tăi. Tălpile tale erau bătătorite de drum. Degetele tale își frecau deja cojițele între ele, de la oboseală. Acolo unde se rupeau lângă unghii, între dinții tăi, sângele rămânea în boabe de strugure, ca o promisiune. Nu a putut să nu te urmărească în drumul spre casă. A simțit că trebuie să îți spună ceva. A urcat până la etajul cinci. A intrat prin crăpătura de la geam, acolo unde îl lași întredeschis la balcon și a avut noroc că nu intrasei încă în casă ca să închizi ușa pe care o lăsai pisicii ca să aibă acces la litieră. S-a instalat în camera ta și a așteptat până s-a făcut întuneric. Dar nu pentru că îi era rușine. Ci pentru că așa nu l-ai fi văzut. Și pentru că știa sigur că la ora aceea toată lumea doarme. Voia să fiți singuri când avea de gând să se apropie. Să îți spună asta.
Dar de fiecare dată când se apropia, îl alungai cu mâna. Și cuvintele lui nedeslușite erau un bâzâit numai, și într-un final ai început să îl urmărești înapoi. Emoționat, s-a lăsat atins de tine. S-a frânt sub presiunea ta, și nici măcar nu era pielea pe care o căuta. Ai simțit nevoia de o piedică între tine și el. Când a suferit impactul, îndrăgostitul agasant a avut parte doar de o fracțiune de secundă înainte să moară ca să realizeze ce faci.
Iar dacă ai să fii atentă, ultima ta amintire de la el este forma lăsată pe perete. Fiecare este unică. Depinde dacă a apucat să te muște. Depinde de mărime. Depinde de multe. Dar după ea poți ghici un mesaj în peretele tău, cuvintele nefericitului în cod morse. O poveste de dragoste încifrată în sânge.
 |
| photo: St. Atom Heart |
