Perfuzii de lumina

Dupa radiografiile si testele la care fusese supus, corpul lui incepuse sa se prabuseasca, slabit, si tot felul de efecte secundare aparura, dintre cele mai ciudate. Ochii i-au devenit goi si inexpresivi, caci toata lumina din ei incepuse sa i se retraga inauntru, in viscere, in creier, in tesut – totul incepuse sa devina mai usor, mai liber inauntru. Mai luminos. Daca ar fi incercat cineva acum sa se uite acolo, nu ar fi reusit sa vada nimic – totul ar fi fost alb, atat de alb incat toate ar fi fost umbrite de frumusetea simplitatii lui. Oasele au inceput sa i se umple de sunete. Si atunci – tot corpul lui era o muzica. Prin toate cele patru colturi ale lui rezonau fragmente de cantec, de viata, de tristete – intensa, tremuratoare, covarsitoare. Nu mai avea nevoie de nimic altceva acum. Disparuse orice forma de intuneric din el. Era lumina. Era alb. Era muzica. Era liber... Avea tot ce ii trebuia in el insusi.

Cand ninsoarea este o chestie neplacuta

Intepaturile, ranile deschise, sangele nu mai reprezentau o definitie a durerii pentru ea. Nici frigul. Putea sta ore intregi neclintita si sa il lase sa ii suiere ascutit in toate cele patru colturi ale corpului inghetat si nu ar fi clipit o data. Putea sa fie strapunsa de o mie de ace si tinuta sub cerul liber sa se umfle de zapada pentru ca apoi sa ii curga toata substanta prin ea ca printr-o stropitoare. Putea muri – nu ii mai pasa. De fapt, dimpotriva. Ideea mortii o amuza acum. Avea acel zambet sagalnic pe buze, acea privire goala, pierduta, dar linistita a celui care a trecut prin cele mai crunte sentimente, prin iad si inapoi, si si-a creat anticorpi pentru orice forma de durere din lumea aceasta cu succes. Mai putin una. Ea insasi. Nu putea sa se vindece de ea insasi, sa omoare virusul care ii ocupa mintea, care o rodea cu dinti mici, zimtati, ca de lama, ce nu se toceau niciodata, si se ascuteau in toate colturile tari ale fiintei ei, de acolo de unde ii venea puterea, toata acea putere ce o indeparta de ceilalti, dar o impingea in sinele ei obsedant. Sa uite si sa se vindece era imposibil. Insasi camaruta in care se izola respirand cu greutate pentru aceasta – un suflet de proportii gigantesti ce acum se stransese in doar cateva zile inspaimantator de tare, ca si cum ar fi intrat la apa cu sentimente cu tot, un loc sufocant si halucinant unde ecourile gandurilor ei o urmareau neincetat oricat ar fi incercat sa le alunge, sa se controleze, sa se izoleze. Sa mori de tine insuti este cel mai chinuitor lucru posibil. Si cel mai nedrept.

Cand ninsoarea este o chestie frumoasa

Sa se uite la ninsoare era un lucru frumos. Incredibil de frumos. Erau imagini vii, tridimensionale, multiplicate si multiplicate la infinit ale bucatilor de viata ce alcatuiau raiul ei personal. Desi rupte si ciobite in mii de fragmente aspre de piele, ei ii pareau cele mai blande atingeri pe care le primise vreodata, cele mai frumoase fapturi necuvantatoare pe care iarna asta i le putea oferi acum, de sfarsit de an, de sfarsit de viata insasi. Era un sfarsit frumos. Ciudat de frumos, de fapt. Nu ar fi crezut niciodata ca ar fi avut sansa sa apuce asa ceva, sa simta atingerea zapezii atat de timpurie cand mai erau cateva zile pana la sfarsit. I se parea ca nu merita asa ceva.

Se oprea iar si iar si ii era teama sa inchida ochii de atata frumusete, de teama ca totul s-ar fi terminat deodata ca intr-unul din visele acelea iluzorii ale ei. Si ii era frig. Ingrozitor de frig. Zapada ii intrase prin bocanci, prin guler si buzele ii crapasera aproape pana la sange de la atatea zgarieturi. Loviturile fulgilor de omat pe timp de furtuna sunt cele mai violente taisuri de lama pe care ti le poti imagina. Si totusi... le primea ca pe o binecuvantare. Ca pe o mangaiere. Nici ea nu ar fi putut-o face mai bine. Nici nu ar fi putut alege un mediu mai potrivit pentru asta. De fapt, i se parea ca aude un fel de sunet linistitor, ca cel al licuricilor zanganind pe timp de vara, dar mult mai clar si mai ascutit. Era ca si cum picaturile de apa se transformasera deodata in fiinte vii, zanisoare de iarna, ca in poveste, si plangeau, tipand a furie si a ciuda peste capetele noastre plecate, acoperite de caciuli si fulare care ne impiedicau sa le auzim. Ne protejau de fapt. Pentru ca aceste plansete, ca si cantecele sirenelor in largul marii, aveau darul de a ne fermeca si de a ne inrobi sub puterea lor pentru eternitate, lasandu-ne prada unei disperari idolatre ce ar fi putut fi implinita numai timp de trei luni pe an. Iar noi nu ne puteam permite luxul de a pierde asta. « Eternitatea » noastra se scurtase brusc la doar cateva zile de viata...

Insemnata

Era insemnata cu durere in toate incheieturile corpului ei, in toate punctele vitale in care-i puteai auzi sufletul batand slabit prin membrana lichida de sange si de piele, in toate gaurile fiintei ei deficioase prin care viermele bolii aceleia infecte cauta sa respire. Erau X-uri de-a lungul intregului ei corp, erau insemne identice desenate pe intreaga suprafata alba, curata a pielii intinsa uniform peste oase si organe, mata si lina, fara delusoare si denivelari de care sa te impiedici si sa blestemi creatorul acestui loc ca nu i-a acordat suficienta grija. Era curata. Si acum... se murdarea cu moarte. Se casca moartea peste ea ca o molima, cucerindu-i rand pe rand toate teritoriile de pe harta, imbolnavindu-le de negreala, insemnandu-le ca fiind puncte de infectie ce prezinta risc grav de contactare a virusului. Pacat ca era singura care locuia in acel corp si ca singura persoana care o imbolnavea incet incet si de unde se molipsise cu durere si intuneric nu putea fi alta decat ea insasi. Stii – se spune ca o persoana, cand are probleme si reuseste sa fie fericita, fara nicio grija, este asa pentru ca, in mintea ei, a gasit deja pe cineva pe care sa dea vina. Acum – pe cine ar fi putut ea sa dea vina ca sa reuseasca sa ierte...si sa treaca mai departe. Daca nu era decat ea, ea singura, ea si numai ea dintotdeauna.

Negativ de suflet

"Sa-nceapa sa-ti curga din degete lacrimi, din coate, din umeri, din talpi, din coapse. Sa-ti faci radiografie si sa vezi pe film in loc de inima, de ficat, de rinichi: lacrimi. Toate organele transformate in lacrimi. Sa-nceapa fiinta sa fie inabusita de gustul sarat al lichidului sfant. Sa se transforme intr-o lacrima umblatoare. Ce transparenta ar fi lumea! De nesuportat! Plictisitoare si banala! Sarea ar tine mereu adevarul la suprafata. Totul ar fi la vedere. N-am suporta perfectiunea daca am regasi-o in omenescul de zi cu zi. Omul are nevoie de suferinta ca lacrimile sa ramana sarate si vesele pe obraji, sa nu devina dulci. Oricand, din neatentie, putem deveni diabetici in lacrimile noastre."

Chris Simion