Perfuzii de lumina

Dupa radiografiile si testele la care fusese supus, corpul lui incepuse sa se prabuseasca, slabit, si tot felul de efecte secundare aparura, dintre cele mai ciudate. Ochii i-au devenit goi si inexpresivi, caci toata lumina din ei incepuse sa i se retraga inauntru, in viscere, in creier, in tesut – totul incepuse sa devina mai usor, mai liber inauntru. Mai luminos. Daca ar fi incercat cineva acum sa se uite acolo, nu ar fi reusit sa vada nimic – totul ar fi fost alb, atat de alb incat toate ar fi fost umbrite de frumusetea simplitatii lui. Oasele au inceput sa i se umple de sunete. Si atunci – tot corpul lui era o muzica. Prin toate cele patru colturi ale lui rezonau fragmente de cantec, de viata, de tristete – intensa, tremuratoare, covarsitoare. Nu mai avea nevoie de nimic altceva acum. Disparuse orice forma de intuneric din el. Era lumina. Era alb. Era muzica. Era liber... Avea tot ce ii trebuia in el insusi.