Cand ninsoarea este o chestie neplacuta

Intepaturile, ranile deschise, sangele nu mai reprezentau o definitie a durerii pentru ea. Nici frigul. Putea sta ore intregi neclintita si sa il lase sa ii suiere ascutit in toate cele patru colturi ale corpului inghetat si nu ar fi clipit o data. Putea sa fie strapunsa de o mie de ace si tinuta sub cerul liber sa se umfle de zapada pentru ca apoi sa ii curga toata substanta prin ea ca printr-o stropitoare. Putea muri – nu ii mai pasa. De fapt, dimpotriva. Ideea mortii o amuza acum. Avea acel zambet sagalnic pe buze, acea privire goala, pierduta, dar linistita a celui care a trecut prin cele mai crunte sentimente, prin iad si inapoi, si si-a creat anticorpi pentru orice forma de durere din lumea aceasta cu succes. Mai putin una. Ea insasi. Nu putea sa se vindece de ea insasi, sa omoare virusul care ii ocupa mintea, care o rodea cu dinti mici, zimtati, ca de lama, ce nu se toceau niciodata, si se ascuteau in toate colturile tari ale fiintei ei, de acolo de unde ii venea puterea, toata acea putere ce o indeparta de ceilalti, dar o impingea in sinele ei obsedant. Sa uite si sa se vindece era imposibil. Insasi camaruta in care se izola respirand cu greutate pentru aceasta – un suflet de proportii gigantesti ce acum se stransese in doar cateva zile inspaimantator de tare, ca si cum ar fi intrat la apa cu sentimente cu tot, un loc sufocant si halucinant unde ecourile gandurilor ei o urmareau neincetat oricat ar fi incercat sa le alunge, sa se controleze, sa se izoleze. Sa mori de tine insuti este cel mai chinuitor lucru posibil. Si cel mai nedrept.