Pistruiatul

Fata copilului indemna la visare. Chiar si cu ochii inchisi, reprezenta un punct de atractie surprinzator pentru mine, avand o constitutie cum nu mai vazusem, aproape neobisnuita pentru lumea aceasta. Chipul lui micut, copilaros, se misca incet, inspirand calm si o oarecare aura de liniste absoluta, venita poate dintr-un aer de intelegere superioara a lucrurilor. De unde aceasta impresie la un copil de sase ani neimpliniti ? Ai fi zis ca solemnitatea relaxata a trasaturilor sale aduceau mai degraba a copil de print, cu sange pur, constient de insemnatatea sa si de importanta care i se ofera. Parea.. nobil. Asta era. Nobletea lui iti sarea in ochi aproape imediat dupa pistruii imprastiati de-a lungul nasului. Avea o multitudine de pistrui. Se odihneau sub perdeaua fina de gene negre a ochilor, cursi parca din resturi de vise, cazute de sub ochi.  Pareau ca se impletesc pe fata lui in constelatii nesfarsite, intrandu-i in piele, in sange, in intreaga lui conformatie, definindu-i de-a dreptul felul de a se comporta. Oare acestia erau cauza infatisarii sale ? Ai fi zis ca pistruii – constelatiile de pe fata lui – devenisera mai mult decat o parte din el, dominandu-i intreaga fiinta, dictandu-i comportamentul, felul de a fi, pana in strafundurile sufletului sau omenesc. Si pentru o clipa, acolo, in fata acelui pui mic pamantean, am crezut ca vad pentru prima oara o fiinta de origine stelara, un descendent al altei galaxii, nascut aici din pura intamplare si – ma tem – dintr-o si mai mare greseala care avea sa ii  domine viata pana cand avea sa se sfarseasca. Se stie doar ca un astfel de suflet tremura si suspina in trupul ce i-a fost dat, privind cu teama lumea din exterior care, in loc sa-l trateze cu grija, ca pe un vlastar inca sensibil de floare, avea sa-l stranga si sa-l otraveasca, privind cu ciuda ceva ce nu e de-al lor.