Soare

Alta zi in care ai plecat. As vrea sa ma apuc sa-ti insir toate motivele pentru care imi pare rau – corpului meu ii pare rau, corpul meu isi cere scuze... Dar corpul meu nu mai stie niciodata ce spune. Pentru ca, poate, el e singurul caruia chiar nu ii mai pare rau. De atata timp s-a obisnuit cu o parte de umbra acolo unde lumina se intindea toata clara inainte. Incat caldura care i-a intrat acum in organe nu o mai gaseste in soarele diminetii deja, ci intr-o alta persoana – o alta bucata de piele straina, goala, stearsa de dimineata, care asteapta sa se umple de soarele meu pana la amiaza.

Te iubesc asa de mult incat nu as putea descrie niciodata in cuvinte. Poate de aceea nu o mai fac demult. Ma simt goala uneori cand cred ca mi-am pierdut cuvintele. Dar ma umplu imediat inapoi de tine si nu imi mai pare rau. Nu imi mai pare rau de nimic. Poate doar de secundele pierdute gandindu-ma la soarele de dimineata, la felul in care raza lui se taie si se strange in mine si la felul in care mi-ar placea sa mor intr-o astfel de zi, cu o picatura de sange curgandu-mi dintr-o incheietura si cu picioarele pianului langa mine. Ar fi o moarte frumoasa, ma gandesc. M-as strange de picioarele lui asa cum as vrea sa se stranga si sunetele lui in mine, si sa ma inund toata de cuvinte, doar pentru o clipa, inainte sa ma doboare o dorinta brusca si nesabuita de sfarsire, cand cred ca am descoperit absolutul.

Mereu ma cutremur si vreau sa ma pierd in prapastiile din mine in astfel de momente. Sa ma refugiez acolo si sa ma ascund intr-o crapatura de sare, sa rumeg in mine gusturile pe care le-am pastrat, ca un secret de pe cerul indepartat la care m-ai ridicat cand m-ai impins de talpile de la picioare. In trupul meu e un noua lume acum, imi spui, de acolo, de jos, de unde ma privesti. Si in gura mea e cerul. Cu limba la poale si firisoare de saliva pe post de nori. Aungi si tu uneori pe cerul ei si, in al tau centru, ma intind si gust, curioasa si cu ardoare, caci in al meu soare nu ajung niciodata sa privesc.

Gasesc in tine o caldura, asa cum gasesc in mine uneori motive de sfarsire, dar nu de sfarsire din durere, ci din plinatate. Cand ma strang la un piept de om e ca si cum as strange in palme primul pui de pasare din lumea asta si m-ar face  sa ma cutremur, si m-ar face sa-mi doresc sa intru toata in trupusorul lui de spuma si sa-l gadil cu limba pe toate interiorurile, sa-l mangai pana innebuneste. Pana innebuneste de dragoste. Dar el moare, moare mereu in palma mea si, de fiecare data cand ma strang in ochii lui sa intru inauntru, ma pomenesc ca o face el primul de fiecare data, si, la sfarsitul zilei, ma sufoc cu organe de fiinta calda fara sa-mi dau seama.

Si imi pare rau. Corpului meu ii pare rau. Dar tu te ridici deodata pe vine si imi spui ca ti-a placut, ca ti-a placut cum era inauntru. Ti-a placut sa simti caderea pe gat, si ti-a placut sa simti limba si dintii peste parti, in timp ce le gadilam – moi si catifelate – cautandu-te cu varful dupa colturi, dar nu aveai de niciunul – numai curbe, si moale, si dulce mi-era totul. Si nu te-am omorat. Si nu te-am sufocat, cum am crezut. Dar da, pentru o clipa, mi-am pierdut respiratia si trebuie sa admit : intr-un moment de cutremurare, mi-am permis sa fiu un pic perversa si sa imi doresc sa te fi inghitit cu totul cand ai cazut.

Parteneri de celula

Erau vremuri cand camerele mele ramaneau pentru prea mult timp goale, si incepea sa sufle vantul prin ele, si incepea sa se puna praful pe pat. Acolo unde nu aveam ce strange la piept, era frig in cutia toracica, si viermi negri de sange incepeau sa ma ingreuneze in cheaguri in drumul meu catre suprafata. Era atunci cand prea multe goluri se formasera intre partile mele, iar acele goluri se transformasera in gauri pentru ca, in sfarsit, sa imi fie teama sa mai merg pe strada, cu frica sa nu schiopat in prapastii din carnea mea. Asa ca m-am strans in marginile mele si am incercat sa vad realitatea de pe un colt de pat, dintr-o gaura in perete : eram un intrus in propria mea casa, un intrus in propriul meu pat care nu mai primea decat locatari in doi in viata asta ticaloasa. Nu se mai vindeau decat paturi duble pentru persoane celibatare – apartamente cu doua camere pentru o singura persoana – mese cu doua scaune pentru unul singur care nu se va umple de praf.

As fi vrut sa te aduc atunci in camerele mele, sa vezi cat de singur era totul, cat de tare urla vantul : aproape ca incepusem, din gheata, sa imi compun ultimele piese ale corpului meu de puzzle gaurit. Erau atat de multe piese lipsa acolo unde odata fusese inima, atat de multe parti lipsa unde fusesera plamanii. Eram rece si nemiscata. Mi-a fost teama sa nu ma iei drept un obiect, sa zambesti si sa treci pe langa statuia mea ca pe langa exponate frumoase intr-un muzeu din care pleci mai departe. Dar tu ai ramas si, daca ai plecat vreodata, nu a mai fost decat in doi de atunci. Mi-a fost groaza de cate piese a trebuit sa iei din tine ca sa ma legi pe mine laolalta, dar tu ai facut-o fara vorbe, dibuindu-mi singur spatiile acolo unde eu nu indrazneam sa ma mai misc, umplandu-ma incet cu partile tale noi. Am devenit mai mult ‘tu’ decat am fost ‘eu’ vreodata.

Acum suntem singuri in casa mea, si acolo unde era unul singur – suntem singuri impreuna – si acolo unde viata era o inchisoare – suntem cei mai buni colegi de celula. Acolo unde unul se desface – celalalt il leaga inapoi ; iar acolo unde unul plange si tace, celalalt zambeste pentru amandoi.

Te iubesc asa cum iubesc cele mai adanci nise din casa mea, te iubesc asa cum iubesc cele mai ascunse colturi din fiinta mea – nu am stiut niciodata ca le am, dar ele au fost dintotdeauna acolo.

Masturbare

Nu dorm niciodata pe cealalta parte a patului. Desi este atat de aproape si firesc corpului meu sa se intoarca intr-o zi spre stanga doar ca sa-si schimbe pozitia, sa-si relaxeze muschii calzi pe alt asternut – mai rece – dar nu ! : jumatatea mea stanga va ramane mereu nelocuita. De mine, cel putin. Caci simt ca, de m-as intoarce intr-o zi catre cealalta parte, locul, odata implinit, nu se va mai umple niciodata de altcineva. Caci nu va mai avea nevoie. De aceea nu vreau sa iubesc eu toate partile corpului meu : de aceea nu vreau sa locuiesc eu in toate camerele lui caci, chiar si cand nu e nimeni acasa, peretii aceia au nevoie de un alt locatar sa se iubeasca cu vecina de vizavi.

Paler than your bones

Mai alb decat inauntrul oaselor tale.

Nu mai pot trai si nu ma mai pot ridica dintre plapumi cand lumina rasaritului e toata despre tine. Viata toata e ca o poezie despre cerul fara de soare. Alb si pur, intins si liber, ca si sufletul meu, lipit moale de bolta ca bucatile de guma mestecate pana la refuz. Sunt aroma ta preferata de cer cand te afunzi in nori din pielea mea si uiti sa mai pulsezi aer in plamani : pulsezi in mine...Ne trezim in tot albul si incepem sa respiram.

Zgomotele de batai pe care le aud sunt bataile picaturilor izbindu-se de pereti de sange in venele tale.

Pilonii pe care ii simt clatinand realitatea sunt toti muschi din corpul tau – iar eu pamantul pe care il crapi cand te dilati sa erupi la suprafata.

Freamatul sunetelor care ma invaluie este freamatul tau – aerul pe care il trimiti in mine cand te intinzi mai tare si expiri substanta in afara ta. Ma ghemuiesc toata in acea farama de substanta sa o strang in mine. Vreau sa ma pierd undeva in jurul tau. Nu vreau sa te pierd in lumea de afara.

Toate miscarile lumii care respira pornesc din pieptul tau. Toate vanturile de la nord si cele care pornesc spre vest. Toate apele care au uitat sa se termine acolo unde stancile de munte le lovesc. Te zbati acolo unde marea ta se opreste in corpul meu. Te ridici acolo unde peretii organelor mele incep sa te traga inapoi. Ne tii pe amandoi intr-o respiratie. Acolo unde mortul meu uita sa respire, e ceva viu in tine care merge mai departe. Ne conduci. Acolo unde ingerii incep sa moara, pieptul tau continua sa se ridice.

Se ridica de jos in sus. De sus in jos. Ca soarele de deasupra. Iar eu, la fel – ma tin sa nu cad intre spatiile din respiratiile tale cand adormi. Sunt mult mai rare decat ale mele, caci ma trezeste intotdeauna lumina, dar – Doamne ! – cat as da sa pot muri eu prima.