Paler than your bones

Mai alb decat inauntrul oaselor tale.

Nu mai pot trai si nu ma mai pot ridica dintre plapumi cand lumina rasaritului e toata despre tine. Viata toata e ca o poezie despre cerul fara de soare. Alb si pur, intins si liber, ca si sufletul meu, lipit moale de bolta ca bucatile de guma mestecate pana la refuz. Sunt aroma ta preferata de cer cand te afunzi in nori din pielea mea si uiti sa mai pulsezi aer in plamani : pulsezi in mine...Ne trezim in tot albul si incepem sa respiram.

Zgomotele de batai pe care le aud sunt bataile picaturilor izbindu-se de pereti de sange in venele tale.

Pilonii pe care ii simt clatinand realitatea sunt toti muschi din corpul tau – iar eu pamantul pe care il crapi cand te dilati sa erupi la suprafata.

Freamatul sunetelor care ma invaluie este freamatul tau – aerul pe care il trimiti in mine cand te intinzi mai tare si expiri substanta in afara ta. Ma ghemuiesc toata in acea farama de substanta sa o strang in mine. Vreau sa ma pierd undeva in jurul tau. Nu vreau sa te pierd in lumea de afara.

Toate miscarile lumii care respira pornesc din pieptul tau. Toate vanturile de la nord si cele care pornesc spre vest. Toate apele care au uitat sa se termine acolo unde stancile de munte le lovesc. Te zbati acolo unde marea ta se opreste in corpul meu. Te ridici acolo unde peretii organelor mele incep sa te traga inapoi. Ne tii pe amandoi intr-o respiratie. Acolo unde mortul meu uita sa respire, e ceva viu in tine care merge mai departe. Ne conduci. Acolo unde ingerii incep sa moara, pieptul tau continua sa se ridice.

Se ridica de jos in sus. De sus in jos. Ca soarele de deasupra. Iar eu, la fel – ma tin sa nu cad intre spatiile din respiratiile tale cand adormi. Sunt mult mai rare decat ale mele, caci ma trezeste intotdeauna lumina, dar – Doamne ! – cat as da sa pot muri eu prima.