Soare

Alta zi in care ai plecat. As vrea sa ma apuc sa-ti insir toate motivele pentru care imi pare rau – corpului meu ii pare rau, corpul meu isi cere scuze... Dar corpul meu nu mai stie niciodata ce spune. Pentru ca, poate, el e singurul caruia chiar nu ii mai pare rau. De atata timp s-a obisnuit cu o parte de umbra acolo unde lumina se intindea toata clara inainte. Incat caldura care i-a intrat acum in organe nu o mai gaseste in soarele diminetii deja, ci intr-o alta persoana – o alta bucata de piele straina, goala, stearsa de dimineata, care asteapta sa se umple de soarele meu pana la amiaza.

Te iubesc asa de mult incat nu as putea descrie niciodata in cuvinte. Poate de aceea nu o mai fac demult. Ma simt goala uneori cand cred ca mi-am pierdut cuvintele. Dar ma umplu imediat inapoi de tine si nu imi mai pare rau. Nu imi mai pare rau de nimic. Poate doar de secundele pierdute gandindu-ma la soarele de dimineata, la felul in care raza lui se taie si se strange in mine si la felul in care mi-ar placea sa mor intr-o astfel de zi, cu o picatura de sange curgandu-mi dintr-o incheietura si cu picioarele pianului langa mine. Ar fi o moarte frumoasa, ma gandesc. M-as strange de picioarele lui asa cum as vrea sa se stranga si sunetele lui in mine, si sa ma inund toata de cuvinte, doar pentru o clipa, inainte sa ma doboare o dorinta brusca si nesabuita de sfarsire, cand cred ca am descoperit absolutul.

Mereu ma cutremur si vreau sa ma pierd in prapastiile din mine in astfel de momente. Sa ma refugiez acolo si sa ma ascund intr-o crapatura de sare, sa rumeg in mine gusturile pe care le-am pastrat, ca un secret de pe cerul indepartat la care m-ai ridicat cand m-ai impins de talpile de la picioare. In trupul meu e un noua lume acum, imi spui, de acolo, de jos, de unde ma privesti. Si in gura mea e cerul. Cu limba la poale si firisoare de saliva pe post de nori. Aungi si tu uneori pe cerul ei si, in al tau centru, ma intind si gust, curioasa si cu ardoare, caci in al meu soare nu ajung niciodata sa privesc.

Gasesc in tine o caldura, asa cum gasesc in mine uneori motive de sfarsire, dar nu de sfarsire din durere, ci din plinatate. Cand ma strang la un piept de om e ca si cum as strange in palme primul pui de pasare din lumea asta si m-ar face  sa ma cutremur, si m-ar face sa-mi doresc sa intru toata in trupusorul lui de spuma si sa-l gadil cu limba pe toate interiorurile, sa-l mangai pana innebuneste. Pana innebuneste de dragoste. Dar el moare, moare mereu in palma mea si, de fiecare data cand ma strang in ochii lui sa intru inauntru, ma pomenesc ca o face el primul de fiecare data, si, la sfarsitul zilei, ma sufoc cu organe de fiinta calda fara sa-mi dau seama.

Si imi pare rau. Corpului meu ii pare rau. Dar tu te ridici deodata pe vine si imi spui ca ti-a placut, ca ti-a placut cum era inauntru. Ti-a placut sa simti caderea pe gat, si ti-a placut sa simti limba si dintii peste parti, in timp ce le gadilam – moi si catifelate – cautandu-te cu varful dupa colturi, dar nu aveai de niciunul – numai curbe, si moale, si dulce mi-era totul. Si nu te-am omorat. Si nu te-am sufocat, cum am crezut. Dar da, pentru o clipa, mi-am pierdut respiratia si trebuie sa admit : intr-un moment de cutremurare, mi-am permis sa fiu un pic perversa si sa imi doresc sa te fi inghitit cu totul cand ai cazut.