Comfortably numb

Relaxează-te, căci nu este nicio durere pe care să o resimți – în lipsa oricărui sentiment, durerea nu a mai rămas nici ea unul care sa conteze cu adevarat, iar nimic din ceea nu este adevărat în acest corp unit, nu va mai fi nici în cel despărțit, singur, dureros ce ti-a rămas.

Da, de luat, ai fi putut să iei foarte multe părți din mine, dacă ai fi vrut. Dacă ai fi știut să rănești și ceea ce se îngheagă umed în interior, așa cum ai rănit solid în piele, și ai îndrăznit să muști părți din organele de carne și să pleci cu ele – dacă ai fi știut să rănești, dacă ai fi știut să atingi și ceea ce nu se atinge, dacă ai fi știut să vezi și ceea ce nu se vede, atunci din corpul meu nu ar mai curge șuvoi roșu din sânge acum, ci boare limpede din suflet – limpede și transparentă, numai pentru tine. Numai pentru tine, iubitul meu, pentru care nu aș mai fi avut secrete.

Dar așa, rana tăinuită m-a lovit numai pe mine, și nu s-a spart, și nu m-a părăsit, ascuțită și definitivă prin piele, acolo unde fragmente de epidermă se crapă și mor ochi vii la suprafață, acolo unde inima nu mi i-a mai putut salva. Ochii mei plâng de vii pentru tine, și materie moartă, invalida se întoarce și mai putrezită în afară, acolo de unde nu o vei putea accesa niciodata.

...

Dacă corpul este o rană dechisă, și din toate părțile mă doare ce îmi curge prin sânge, și prin gauri sentimentele ce imi cad, desprinse ca dintr-un ciorchin, nu se mai întorc în mine, ci cad toate sub lacrimi, sub ochi, sub sânge – înseamnă că eu nu am mai rămas decât ultimul rest rămas să cadă sub pământ.

Înseamnă că eu m-am decupat. Dacă nu a fost să sufăr atunci, a fost cu siguranță să se întâmple acum, și dacă nu se întâmplă nici acum cu adevărat, înseamnă că va mai trebui încă să se întâmple, și se va întâmpla – atunci când eu și pământul vom deveni o singură materie, așa cum am fost odată cu norul.

Înseamnă că durerea pe care o resimt ochii mei este o durere a amintirii, tăcerea somnului – o reliniștire a întregului, iar dorința pe care o resimt mâinile mele când se întorc întoarse pe jumătate noaptea, pe cealaltă pernă, și a picioarelor care se adună grăbite unele într-altele când se desprind de piele, de oameni fără nume și fără sentiment, și a degetelor care mi se strâng rupte de dor în palmă, este o dorință disperată de a se închide,  zăvorându-se pentru totdeauna unele în altele, acolo unde aerul și vremea rea să nu mai poată despărți niciodată ceea ce Domnul mi-a mai lasat pe pamant.

Și când mă mișc în lume, în oameni, ca și pe străzi, mă mișc cu teamă și cu grijă, însărcinată parcă cu tot amarul și tot dorul de sine care-a mai rămas. Și mă strâng la piept să nu mă pierd, și mă strâng din șolduri și membre să nu mă caut apoi între oameni când trec pe lângă mine. Și privesc de fiecare dată cu teamă în jos, la rodul interior ce-a mai rămas, și frec rotundul de sub sâni cu grijă, acolo unde alte femei se tem să nu se îngrașe, de frică să nu piardă – să nu piardă din frumusețe.

Dar, așa cum merg eu pe stradă, și pe drumuri fără nume – merg cu grijă, și cu spaimă-n ochi, să nu mai pierd din mine. Și, de fiecare dată când răsuflu, o fac cu frică, și privesc imediat înapoi, să nu mă fi scăpat când nu am fost atentă, si m-am impedicat, iar inima, organele și toate – membrele și pielea, și oasele tocite toate să nu se fi dezmembrat acolo unde acum o clipă erau picioare și eu, o mână de pământ sub ele.

Matematica

La școală ne-au spus ca unul și cu unul fac doi. La școală ne-au învățat matematici – matematici greșite, pentru proști.

Au crezut ca or să poată să schimbe legile firii în legile cifrelor. Au crezut ca pot să schimbe legile sufletului în legile trupului.

Dar cum au putut ei să despartă picătura de apă în două, să împartă sângele în categorii, să ne ia aerul și să îl taie în două, ca pe maioneză – să ajungă pentru mai mulți.

Merg pe străzi și încerc să îmi imaginez cum lucrurile erau întregi. Odinioară...

Odinioară când singurătatea nu era o noțiune, nici măcar un gând, iar totul mergea unit, ca un rotund, iar Pământul – o materie diluată și gazoasă – se plimba la nesfârșit în spațiu, completându-se și dezvoltându-se la nesfârșit.

Nu aveam gânduri de tristețe pe atunci – de fapt, nici nu era suficient loc pentru așa ceva, în vecinătatea tuturor celorlalte care ne înconjurau și ne umpleau cu gândurile lor. Aproape vorbeam într-unul singur, iar solitudinea spațiului meu era înlocuită de împlinirea spațiului nostru - cu iubire, și nu puteam să ne desfacem în fărâme de timp, în fărâme de tristețe acolo unde îmbrățisări strânse veneau să ne adune din toate părțile. Conținutul intern al globului-mamă din care făceam parte era de necuprins, iar frumusețea rodului din care făceam parte de nepovestit.

Cine ar fi putut să-i spună unei picături pe atunci că o să cadă într-o zi la baza unui furtun și o să se despartă în molecule în chiuvetă?

Cine i-ar fi spus pământului că se va descompune uscat în grămezi prăfuite și va ajunge să acopere mormântul unui mort, în locul lui de veghe ascuns unde singurătatea îi va fi singurul companion?

Cine ar fi conceput aerul ca descompus în ceva ce nu se numește iubire, iar niște chimiști iluștri ar fi stabilit că ceea ce-i lipsește celui care moare sufocat este oxigenul, nitrogenul și dioxidul de carbon.

..și că nu moare de neiubire. De neîmpreună. De necomplet.

De matematică..

...Că lumea moare pentru că unul și cu unul fac doi. Iar peste doi urmează și alte cifre, și alte numere care toate rezultă mai mulți.

Că lumea moare de tristețe. Pentru că e singură.

Pentru că nimeni nu a înțeles că dacă de lângă doi iei unul, nu rămâne unul.

Rămâne zero.

Singuratatea unui caine

singurătatea nu este un lucru care se întinde de aici și până colo. singurătatea nu începe de acolo de unde mă trezesc dimineața și privesc patul pustiu și nu se întinde până la masa din bucătărie cu aceeași față de masă și aceleași două felii de pâine insipide. singurătatea nu începe de pe străzile murdare și reci și se termină acolo unde mă pierd în șirurile de oameni în învălmăjeala de la metrou. singurătatea nu se întinde între pereții unde plâng eu ore nesfârșite niște sentimente pe care nu le mai aude nimeni. singurătatea nu începe de la punctul A. Ea nu are un punct B.

Nu este dreaptă nici curbă, nici diagonală precum o rază de lună noaptea atârnată peste gard. singurătatea nu este cămașa și nici cearșaful alb pe care mama îl agață pe sârmă la uscat și este uitat de dumnezeu acolo. singurătatea nu are dumnezeu. De aceea o scriu cu literă mică.

singurătatea nu este un lucru care începe. Ea este un lucru care se întinde.

singurătatea nu are formă și lungime. Ea este cât o semilună de lacrimă când se așează și moare acolo până dimineața când un soare nou și-a împlinit deja ciclul pe cer. Sau este o lună întreagă și nesfârșită care se ascunde în spatele lui și suferă tăcută.

singurătatea nu are noimă. De aceea ea nu poate fi descrisă în cuvinte.

Ea nu există despre mine, despre tine, despre noi. Ea există.

Pretutindeni, pentru totdeauna. De acum și până la sfârșitul timpului.

singurătatea nu este un lucru care se întinde de aici și până la punctul B (deși aș fi vrut ca tu să fii punctul meu B). singurătatea este un lucru care se întinde, care trăiește și nu i-am găsit capătul încă.

singurătatea este ca un câine care se aleargă bezmetic fără să-și atingă coada niciodată.

singurătatea este despre un câine căruia nu i s-a spus niciodată când să se oprească.

singurătatea este despre un câine.

Poate dacă o să îl atingă cineva pe spate și o să-i răvășească părul are să dea puțin din coadă și are să scoată limba la cel care-i acordă puțin din timpul lui. Dar nu are să fie niciodată fericit. Căci coada lui nu este un indicator pentru când pot să treacă sentimente verzi și pe strada lui, iar limba ce o scoate nu are să fie niciodată un zâmbet.

...

singurătatea este încă, chiar dacă am terminat deja rândurile despre ea. A fost dintotdeauna, chiar înainte să încerc eu să mă gândesc la ea. Poate că atunci o cunoșteam cu adevărat cel mai bine.

Când, în mine despre mine, nu exista niciun mine care să se întindă către tine.

singurătatea nu este un punct A care se întinde către un punct B (punctul B a plecat demult de la capătul lui A deja).