Comfortably numb

Relaxează-te, căci nu este nicio durere pe care să o resimți – în lipsa oricărui sentiment, durerea nu a mai rămas nici ea unul care sa conteze cu adevarat, iar nimic din ceea nu este adevărat în acest corp unit, nu va mai fi nici în cel despărțit, singur, dureros ce ti-a rămas.

Da, de luat, ai fi putut să iei foarte multe părți din mine, dacă ai fi vrut. Dacă ai fi știut să rănești și ceea ce se îngheagă umed în interior, așa cum ai rănit solid în piele, și ai îndrăznit să muști părți din organele de carne și să pleci cu ele – dacă ai fi știut să rănești, dacă ai fi știut să atingi și ceea ce nu se atinge, dacă ai fi știut să vezi și ceea ce nu se vede, atunci din corpul meu nu ar mai curge șuvoi roșu din sânge acum, ci boare limpede din suflet – limpede și transparentă, numai pentru tine. Numai pentru tine, iubitul meu, pentru care nu aș mai fi avut secrete.

Dar așa, rana tăinuită m-a lovit numai pe mine, și nu s-a spart, și nu m-a părăsit, ascuțită și definitivă prin piele, acolo unde fragmente de epidermă se crapă și mor ochi vii la suprafață, acolo unde inima nu mi i-a mai putut salva. Ochii mei plâng de vii pentru tine, și materie moartă, invalida se întoarce și mai putrezită în afară, acolo de unde nu o vei putea accesa niciodata.

...

Dacă corpul este o rană dechisă, și din toate părțile mă doare ce îmi curge prin sânge, și prin gauri sentimentele ce imi cad, desprinse ca dintr-un ciorchin, nu se mai întorc în mine, ci cad toate sub lacrimi, sub ochi, sub sânge – înseamnă că eu nu am mai rămas decât ultimul rest rămas să cadă sub pământ.

Înseamnă că eu m-am decupat. Dacă nu a fost să sufăr atunci, a fost cu siguranță să se întâmple acum, și dacă nu se întâmplă nici acum cu adevărat, înseamnă că va mai trebui încă să se întâmple, și se va întâmpla – atunci când eu și pământul vom deveni o singură materie, așa cum am fost odată cu norul.

Înseamnă că durerea pe care o resimt ochii mei este o durere a amintirii, tăcerea somnului – o reliniștire a întregului, iar dorința pe care o resimt mâinile mele când se întorc întoarse pe jumătate noaptea, pe cealaltă pernă, și a picioarelor care se adună grăbite unele într-altele când se desprind de piele, de oameni fără nume și fără sentiment, și a degetelor care mi se strâng rupte de dor în palmă, este o dorință disperată de a se închide,  zăvorându-se pentru totdeauna unele în altele, acolo unde aerul și vremea rea să nu mai poată despărți niciodată ceea ce Domnul mi-a mai lasat pe pamant.

Și când mă mișc în lume, în oameni, ca și pe străzi, mă mișc cu teamă și cu grijă, însărcinată parcă cu tot amarul și tot dorul de sine care-a mai rămas. Și mă strâng la piept să nu mă pierd, și mă strâng din șolduri și membre să nu mă caut apoi între oameni când trec pe lângă mine. Și privesc de fiecare dată cu teamă în jos, la rodul interior ce-a mai rămas, și frec rotundul de sub sâni cu grijă, acolo unde alte femei se tem să nu se îngrașe, de frică să nu piardă – să nu piardă din frumusețe.

Dar, așa cum merg eu pe stradă, și pe drumuri fără nume – merg cu grijă, și cu spaimă-n ochi, să nu mai pierd din mine. Și, de fiecare dată când răsuflu, o fac cu frică, și privesc imediat înapoi, să nu mă fi scăpat când nu am fost atentă, si m-am impedicat, iar inima, organele și toate – membrele și pielea, și oasele tocite toate să nu se fi dezmembrat acolo unde acum o clipă erau picioare și eu, o mână de pământ sub ele.