Ți-am spus că vreau sa mă
mut cu tine. Am mințit. De fapt am vrut să mă mut cu mine. Să privesc mai atent
în oglindă, să mă prind cu mâna dimineața când fac ochi în pereții goi, să știu
că sunt tot eu acolo – eu cu adevărat
și nu numai ei – un gen feminin
într-o lume neutră. Un gen de om – mediu, stângace sau căprui – așa cum mama l-a
desenat într-o zi din greșeală pe pereți din camerele ei.
Totul a fost neutru în casa
mea. Străin, gol. Mut. Până când i-am dat un gen. L-am deschis. L-am
transformat/ Am transformat-o într-o floare cu petale albastre, sau roșii, sau
cu stamine roz, în funcție de starea pe care o avea atunci când se oprea
câteodată și privea în gol. Nu era aceeași în orice moment al zilei. Și nu era
aceeași cu orice zi de ieri. Ori a orelor de azi. Astăzi sufăr de ceva. Ieri poate
am fost fericită. Apoi m-am răzgândit și viața s-a întristat deodată. Mâine
poate va fi și mai strâmbă, iar pe petalele acestea va răsări o pată.
Totul se schimbă în casa mea
cea nouă. Numai eu nu reușesc să ies odată. Rămân închisă în sinele vechi,
trăiesc într-un fel de ieri care nu se termină niciodată.
Cândva, în loc de eu, am
ales să fiu tu. A fost mai ușor. În loc de feminin, am ales masculin. În loc de
mai multe cuvinte, am ales să mă reduc la unul singur – ta. Doar pentru că ăsta părea cel mai frumos lucru pe care mi-l
imaginam la momentul respectiv. Să fiu roșie, scăldată în abisurile tale
înnegrite de căldură. Dar astăzi floarea mea are petale albastre. S-a albit,
s-a răsucit în lipsă – căci celulele corpului nou s-au anulat între ele, iar
ea, confundată cu o mare de alte identice înroșite, a devenit neglijabilă în
trupul imens și prea întunecat pentru ea. Într-o zi, când nu ai fost atent,
m-am răsucit înapoi și mi-am făcut loc în afară. De atunci, plutesc în camera
noastră – un loc cu pereți goi în care-ai putea să nu mă mai vezi niciodată.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu