Despre neiubire

Am cicatrici pe corp peste tot unde cuvintele tale m-au atins. Nu pot să le mai dezlipesc din piele, deși faptele tale nu le-au ajuns niciodată, și nici palmele atât de adânc în interiorul meu.

Cuvintele sunt precum cuțite – se întind de-a lungul pielii tale și, când primul strat de încredere cade, se înfig toate până la inimă, amenințând să o rupă din mușchi dacă vor fi retrase cândva.

Cum să-i spui unei persoane că o iubești și apoi să-ți retragi cuvintele.

Cum să-i spui unei persoane despre totdeauna, atunci când urmează să o arunci în niciodată.

Din seria "cum să ucizi un suflet."

Îl săruți o dată și niciodată înapoi.

Despre iubire

Dragostea e dureroasă. Iar atunci când doi îndrăgostiți se întâlnesc, este firesc să se rănească unul pe celălalt. De fapt, este primul strat al apropierii de celălalt. O piele moartă trebuie să se taie și să cadă pentru a primi una nouă peste mușchiul liber. Un mușchi trebuie să se mărească și să se dilate pentru a primi corpul străin înăuntru. Și, bineînțeles, două buze trebuie să se despartă și să se atingă cu sânge pentru a primi sărutarea cu căldură înapoi.

Prima atingere era cea mai importantă.

Dacă nu te-aș fi lovit niciodată de mine, nu ai fi simțit niciodată trecerea mea tăcută pe lângă tine. Dacă nu te-aș fi atins niciodată, nu ai fi știut niciodată cum arăt. Pentru că forma mea este cuprinsă toată între palme. Treizeci de palme este cât îți trebuie ție să mă cuprinzi, sau poate mai puțin. Trei sute de degete să-mi numeri porii între degete. Și mai multe amprente ca să îmi înveți corpul pe de rost.

Dacă nu ne-am fi tăiat unul în celălalt, cum am fi putut privi înăuntru, prin pielea întinsă fedeleș peste găuri? Dacă nu am fi îndrăznit să ne rănim iubitul, cum am fi trecut vreodată de coaja albă a feței, dacă nu am fi îndrăznit să dezlipim cu unghii durerea aspră ce se-aduna pe piept, ca sarea, cum am fi îndepărtat-o de-acolo cu adevărat?

Dragostea e dureroasă. Dacă nu te lovesc, nu mă privești. Dacă nu te zgârii, nu mă mai simți. Dacă nu mușc din pielea ta, mușchiul tău va înțepeni pe vecie.

Dacă nu obțin culoare din șervetul pielii tale, atunci înseamnă că hârtia s-a îngroșat demult în tine și-are să se sufoce, sau s-a sufocat demult în vine. Dacă nu aduc roșu pe albul vieții noastre, buzele noastre vor rămâne legate fedeleș ca o hârtie. Și tăcerea va dura o veșnicie, așadar... 

...nu mai ai ce cuvinte să primești de la mine.

...of the light

Uneori am impresia că mi-am pierdut inspirația, sau mi-am pierdut mintea undeva prin viscerele tale,atunci când m-ai mușcat. Dar cred că au fost doar cuvintele – forme ce au plecat de la mine, să împlinească frumos trupul ce avea mai multa nevoie de ele acum. M-am rotunjit – sunt un rotund, un cerc împlinit cu soare. Ce se întâmplă când soarele dispare? Când inima apune în trupul fără bătăi și alunecă peste orizontul limitelor mele. Când o stea nouă înflorește în lumea fără lumină, fără zgomot. O stea nouă, fără nume, răsare dintre valurile negre și-și ia locul înlocuitor pe cer. Nu este locul ei de drept, viețuitoarele ei o privesc cu ură. Nu au uitat nimic, chiar dacă mintea li s-a întunecat. Și nici nu au încetat să aștepte. Dar așteptarea nu le-a oferit soarele iubit.

Cândva, credeam că cometele noastre nu se vor despărți vreodată. Că eu voi pluti pe cerul tău, iar tu – înapoi pe-al meu – vei face spinii să înflorească-n liniște. S-au desfăcut capetele lor – din țepi au devenit tulpine, din drepte au devenit rotunde. Capetele li s-au curbat până la margini, moleșite, și s-au relaxat în mine. Acum oamenii puteau să treacă liniștiți. Și nu s-ar fi tăiat în spine.

Fără să-mi dau seama, am ajuns la un moment dat pe asfalt, și am coborât dintre tulpine, acolo unde lumea mă călca și se holba la mine. Dacă încercam să mă uit înapoi, era mereu ceva care mă distrăgea, iar capul mi s-a întors mereu spre tine. Când, într-un târziu, am observat cerul fără viață, m-am întors, dar florile mele nu mai aveau față.

Erau albe, decolorate, ca luna. Se legănau pe margini și tăceau într-una. Nu mai aveam niciun soare să le pictez la loc și, într-o zi, am rămas fără culori de tot. Mă uitam la mine și tot ce puteam să-mi amintesc era de tine. Nu mai aveam față, bineînțeles. Și nici amintiri despre mine, despre tristețe și tot ce era de înțeles. Nu era nimic de înțeles. Ce puteai să le explici florilor fără de soare că doar o dată răsare lumina și apoi moare.

E foarte tăcut acum. Cred că dacă cineva ar încerca să le atingă, toate mi s-ar strânge-n pumn. Și n-aș mai deschide mâna nicăieri, pentru niciodată. Să-mi ia culorile și să-mi râdă-n față.

...against the dying...

Printre toate straturile astea de ceilalți, într-un final ajungi la tine. Printre toate straturile de suferință, este ceva dedesubt – o felie brută de tine care știe să existe, oricât încerci să o omori. Toate celelalte bucăți din mine sunt îndrăgostite. De mai mulți oameni, dar de tine în principal. Sunt unele care sunt chiar îndrăgostite de trupul ăsta, căci nu mă lasă să-l transform bucățele. Dar dedesubt. Dedesubt nu e iubire pentru nimeni altcineva.

E foarte greu să mă învăț să respir invers, atunci când toate respirațiile mele erau trase din tine. M-am obișnuit prea mult cu pielea ta, bănuiesc. Cu oasele tale. Cu mâinile. Și venele tale pronunțate. Puteam auzi aproape sângele curgând prin ele. Puteam să te mușc de gât și să îl simt viu, încălzindu-se înăuntru. Acum, totul e surd. Picăturile tale nu mai bat în gol, și nimic nu alimentează sursa de viață care a rămas.

Mă întrebi ce mă doare. De prea multe ori mă întrebi ce mă doare. Nu am putut niciodată să-ți răspund. Nu am putut niciodată să-ți răspund la nimic. Irosesc prea multe cuvinte pe oameni. Pe tine.

105/365 Died nature por Stefano Galeottti

În sfârșit, dacă mă scufund. Pot auzi frânturile de materie plutind în spațiu. Acolo lucrurile sunt încă vii. Aș vrea să găsesc melodia care să reproducă sunetul lacrimilor mele. Atunci ți-aș putea răspunde la întrebare.

Rage..

Francesca Woodman

Ce poți gândi după perdeaua de duș într-o zi de vară, când toate picăturile nu pot șterge mizeria de afară, iar căldura nu ți se lipește de oase sub nicio formă, astfel încât trebuie să dai apa la volum maxim...

...dar nici asta nu se simte. Nici nu se aude, de asemenea. Oasele tale nu mai pot fi topite, și nicio picătură de transpirație nu se mai formează pe șira coloanelor tale. Apa care curge – nu o aud, iar arsura care-ți mănâncă trupul – nu o simt, iar picăturile care mă-ngroapă toate – de peste tot – nu le mai văd, și nu mă mai văd prin ele.

Ce poți gândi după perdeaua de duș într-o zi de vară, când nu mai poți să ieși din casă, iar picioarele, dacă se ridică o dată, se-mpleticesc și se dărâmă surcele înapoi din mormanul din care le-am ridicat...

...dar nici asta nu te mișcă. Niciun sentiment nu se mai formează pe cerul gurii care nu mai vorbește, care nu mai rumegă, care nu mai înghite nimic. Numai dă afară. Vomită, de câteva ori pe zi, numai ca să își depășească propriul record din ziua cea trecută, tot ceea ce poate fi vomitat, așa cum putea fi rumegat odată. Orice informație, orice împunsătură, orice înghițitură – vine din nou în lume înapoi. Dacă ceva a înflorit pe pământul pielii mele, să fiu sigură că se va întoarce din nou la cer, sub formă de precipitații inverse prin norii lacrimilor mele.

Ce poți gândi după perdeaua de duș într-o zi de vară, când urăști pe toată lumea, și inima – inima nu pulsează decât cu răutate, strângând piatră tare pentru zilele cu soare moale.. Înăuntru, aici, e așa rece, și spatele a devenit unul cu piatra peșterii care-l ocrotește. Oamenii, afară, se adună și se lipesc, ca într-o înghețată, dulce, scârboasă, încrețită în peretele de vată. Pe când oamenii trăiesc sub cerul de vară, eu cobor, și mă îngroapă fericirea de afară...

...Sentimentele s-au strâns toate într-o pâclă groasă și mă sufocă de fiecare dată când mă sucesc să ies din casă. Se strâng ca un laț și, în ochiul roșu al organului de afară, tot restul se agață, să se spânzure-n copaci, să se taie-n două de atâta nebunie, spre a sa nestăvilită lăcomie.