 |
| Francesca Woodman |
...dar nici asta nu se simte. Nici nu se
aude, de asemenea. Oasele tale nu mai pot fi topite, și nicio picătură de
transpirație nu se mai formează pe șira coloanelor tale. Apa care curge – nu o
aud, iar arsura care-ți mănâncă trupul – nu o simt, iar picăturile care
mă-ngroapă toate – de peste tot – nu le mai văd, și nu mă mai văd prin ele.
Ce poți gândi după perdeaua de duș într-o zi
de vară, când nu mai poți să ieși din casă, iar picioarele, dacă se ridică o
dată, se-mpleticesc și se dărâmă surcele înapoi din mormanul din care le-am
ridicat...
...dar nici asta nu te mișcă. Niciun
sentiment nu se mai formează pe cerul gurii care nu mai vorbește, care nu mai
rumegă, care nu mai înghite nimic. Numai dă afară. Vomită, de câteva ori pe zi,
numai ca să își depășească propriul record din ziua cea trecută, tot ceea ce
poate fi vomitat, așa cum putea fi rumegat odată. Orice informație, orice
împunsătură, orice înghițitură – vine din nou în lume înapoi. Dacă ceva a
înflorit pe pământul pielii mele, să fiu sigură că se va întoarce din nou la
cer, sub formă de precipitații inverse prin norii lacrimilor mele.
Ce poți gândi după perdeaua de duș într-o zi
de vară, când urăști pe toată lumea, și inima – inima nu pulsează decât cu
răutate, strângând piatră tare pentru zilele cu soare moale.. Înăuntru, aici, e
așa rece, și spatele a devenit unul cu piatra peșterii care-l ocrotește.
Oamenii, afară, se adună și se lipesc, ca într-o înghețată, dulce, scârboasă,
încrețită în peretele de vată. Pe când oamenii trăiesc sub cerul de vară, eu
cobor, și mă îngroapă fericirea de afară...
...Sentimentele s-au strâns toate într-o
pâclă groasă și mă sufocă de fiecare dată când mă sucesc să ies din casă. Se
strâng ca un laț și, în ochiul roșu al organului de afară, tot restul se agață,
să se spânzure-n copaci, să se taie-n două de atâta nebunie, spre a sa
nestăvilită lăcomie.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu