Kill your darlings

Toată durerea ți se duce în stomac, iar atunci peștișori negri încep să înoate acolo, înmulțindu-se pe zi ce trece. Sau, în stare de amorțeală, se trezesc la viață de fiecare dată când hrană nouă li se aduce.

Am început să nu mă mai amăgesc defel cu sentimente, pentru ca flora sufletului meu să sece, iar peștișorii cei negri să plece de acolo. Dar odată sădită, specia nu se poate desființa deodată. Odată aflat, întunericul rămâne în tine și tot ce poți face este să te rogi să ai suficiente becuri cu iluminare pe timpul zilei ca să-ți păstreze de urât și pe timpul nopții. Pe timpul nopții când, în singurătate, numai ele îți pot ține de urât. Umbre ale oamenilor de peste zi, interacțiuni trecătoare, un zâmbet care ți-a îmbrăcat inima pentru o secundă, dar poate o să-ți țină de cald la noapte.

Se spune că durerea trebuie să o tai dintr-odată, de la rădăcină. Dar ce faci când îți e frică să te mai scufunzi o dată în marea întunecată a propriilor peștișori, să găsești iarba rea și să o tai? Dacă valurile negre te îneacă până atunci? Și dacă nu reușești să mai ieși la suprafață, și rămâi în întuneric, amăgită de peștișorii răi încă o dată?

Aș vrea să găsesc o zi cu mai mult soare. Să mă plimb într-o zi pe o potecă și să văd mai mulți sori înfloriți la marginea drumului. Așa, l-aș putea lua pe unul dintre ei cu mine și, cu căldură albă înăuntrul meu, aș putea coborî în corpul negru și izgoni tot întunericul deodată.

Pentru că aș ști că nu o să mai fiu singură niciodată.

Cand te ia valul

M-aș putea îneca zilele astea, și nimănui nu i-ar păsa nici cât de o moluscă.

Ei bine, molusca sufletului meu s-a pierdut demult pe mare. S-a udat, și-a pierdut aripile, cerul – e urâtă și pute acum.

Ce am cerut așa mult, decât o scândură mică peste valurile astea, să nu mă scufund? Nimeni nu vrea să se prindă de aripile mele. Nimeni nu ține în brațe un trup atât de urât. Nimeni nu suflă peste mine să nu mai mă ardă așa tare căldura asta. Nimeni nu ar putea – dar să vrea măcar – să mă ridice de aici și să mă așeze pe o bucată de mal țeapăn, să pot să adorm pentru o noapte liniștită. Fără zgomotul valurilor în capul meu. Fără furnicăturile membrelor amorțite de la atâta zbătut în pielea mea. Fără toată sarea asta care îmi prinde corpul și mi-l preface în rocă – poate într-una din zilele astea o să ajung la fund și o să mă prefac pământ.

Vreau doar liniște și o margine de mal blând. Un somn fără vise și un răsărit nou, la capăt de drum. 

Ziua in care mi-am pierdut capul

Nu există nicio scăpare? M-am pierdut. M-am dezechilibrat si acum am căzut din mine însămi.

Nu mai veniți acasă acolo unde corpul meu obișnuia să fie. Eu sunt demult plecată. Capul meu plutește pe un râu. Se duce la vale, fără țintă, pe cursul învolburat. Uneori apa e lină, iar alteori mă scufund. Dar ochii închiși sunt obosiți și nu mai pot să se deschidă nici ca să privească. Cândva apa râului era sărată, iar obrajii erau plini lacrimi. Dar cândva toată mizeria s-a oprit, iar acum capul meu nu mai primește nimic înăuntru.

Dacă aș putea, l-aș ridica frumos cu mâinile și l-aș ruga să se oprească. Oriunde, undeva. Aș vrea să se oprească. Aș vrea să stea pe loc. Să-l caut. Să-l înțeleg. Oare ce gânduri au curs pe acolo cât s-a înecat în râul mare? Oare mai are gânduri de fel? Oare ce simte noaptea cu adevărat când apa lină îl duce la vale, dar el nu mai are niciun pilon la picioare?

Eram pe un vapor cândva. Sau poate o barcă. Brațele tale îmi țineau de cald. Și capul pe loc. Aveam corpul întreg, cu mult timp în urmă. Ceva nu a mers bine și am rămas singură pe râu, fără corp și nimic. Acolo unde gândurile mele s-au rupt, a curs mult sânge, iar firul care ne lega – pe mine de corpul meu – s-a rupt și el, într-o zi de sunete sfâșietoare. Tu îmi dădeai brânci mereu, când auzi sunetele de durere cum începeau să țipe. Le alimentai, și durere venea pe toate urechile - și de la cap, și de la subsuori, și de la picioare. Și prin palme – durerea rezona mai departe, și tot corpul tremura de ceva nedefinit. De ce nu m-ai strâns să mă leg la loc? De ce mi-ai dat drumul să mă desprind? Barca s-a clătinat, dar tu i-ai dat brânci și mai tare. Acolo, în apă, numai capul meu a căzut, fără lacrimi, dar fără alte gânduri pentru tine.

Ai rămas cu corpul meu. Uneori, mai vrei să-l vezi. El nu mai știe ce simte pentru tine. Fără cap, este pierdut. Da, păpușa mea poate mai este îndrăgostită de tine.

Dar și ea știe măcar atât – că nu mai suntem pe o barcă acum și că, deși mâinile și cuvintele mai mângâie uneori corpul dintre pături, sufletul lui e undeva pe un râu și se sufocă în tăcere.