M-aș putea îneca zilele astea, și nimănui nu
i-ar păsa nici cât de o moluscă.
Ei bine, molusca sufletului meu s-a pierdut
demult pe mare. S-a udat, și-a pierdut aripile, cerul – e urâtă și pute acum.
Ce am cerut așa mult, decât o scândură mică
peste valurile astea, să nu mă scufund? Nimeni nu vrea să se prindă de aripile
mele. Nimeni nu ține în brațe un trup atât de urât. Nimeni nu suflă peste mine
să nu mai mă ardă așa tare căldura asta. Nimeni nu ar putea – dar să vrea măcar
– să mă ridice de aici și să mă așeze pe o bucată de mal țeapăn, să pot să
adorm pentru o noapte liniștită. Fără zgomotul valurilor în capul meu. Fără
furnicăturile membrelor amorțite de la atâta zbătut în pielea mea. Fără toată
sarea asta care îmi prinde corpul și mi-l preface în rocă – poate într-una din
zilele astea o să ajung la fund și o să mă prefac pământ.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu