vineri, 3 iulie 2015

Ziua in care mi-am pierdut capul



Nu există nicio scăpare? M-am pierdut. M-am dezechilibrat si acum am căzut din mine însămi.
Nu mai veniți acasă acolo unde corpul meu obișnuia să fie. Eu sunt demult plecată. Capul meu plutește pe un râu. Se duce la vale, fără țintă, pe cursul învolburat. Uneori apa e lină, iar alteori mă scufund. Dar ochii închiși sunt obosiți și nu mai pot să se deschidă nici ca să privească. Cândva apa râului era sărată, iar obrajii erau plini lacrimi. Dar cândva toată mizeria s-a oprit, iar acum capul meu nu mai primește nimic înăuntru.
Dacă aș putea, l-aș ridica frumos cu mâinile și l-aș ruga să se oprească. Oriunde, undeva. Aș vrea să se oprească. Aș vrea să stea pe loc. Să-l caut. Să-l înțeleg. Oare ce gânduri au curs pe acolo cât s-a înecat în râul mare? Oare mai are gânduri de fel? Oare ce simte noaptea cu adevărat când apa lină îl duce la vale, dar el nu mai are niciun pilon la picioare?
Eram pe un vapor cândva. Sau poate o barcă. Brațele tale îmi țineau de cald. Și capul pe loc. Aveam corpul întreg, cu mult timp în urmă. Ceva nu a mers bine și am rămas singură pe râu, fără corp și nimic. Acolo unde gândurile mele s-au rupt, a curs mult sânge, iar firul care ne lega – pe mine de corpul meu – s-a rupt și el, într-o zi de sunete sfâșietoare. Tu îmi dădeai brânci mereu, când auzi sunetele de durere cum începeau să țipe. Le alimentai, și durere venea pe toate urechile - și de la cap, și de la subsuori, și de la picioare. Și prin palme – durerea rezona mai departe, și tot corpul tremura de ceva nedefinit. De ce nu m-ai strâns să mă leg la loc? De ce mi-ai dat drumul să mă desprind? Barca s-a clătinat, dar tu i-ai dat brânci și mai tare. Acolo, în apă, numai capul meu a căzut, fără lacrimi, dar fără alte gânduri pentru tine.
Ai rămas cu corpul meu. Uneori, mai vrei să-l vezi. El nu mai știe ce simte pentru tine. Fără cap, este pierdut. Da, păpușa mea poate mai este îndrăgostită de tine.
Dar și ea știe măcar atât – că nu mai suntem pe o barcă acum și că, deși mâinile și cuvintele mai mângâie uneori corpul dintre pături, sufletul lui e undeva pe un râu și se sufocă în tăcere.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu