The bad day

You know you are going to have a bad day
When someone yells at you at 5 p.m.
And you spend the rest of the day
Looking out the window
Until it darkens and you start to freeze;
Locked up in the bathroom
With the water on
Staring at the tiles on the wall;
Covered in your blanket
Up over the head;
Sometimes not going to eat or pee for hours
Out of fear of leaving your bed
All because some stupid, painful words
Have remained stuck at the back of your head.

Numb

Some days my leg takes a long time
To come back after staying still for a while
And it disappears from my waist down
Leaving me standing in one foot
And a half of cotton
Instead of the other.
Some days I feel like the blood
Won't come into my body
To make it work again
It always takes time
And it always hurts
That itch
When it comes back to me
Worse than I remembered.

Some days I get that tickle
When my body starts to wake up
And I know I could stop it right there
Go back to sleep and pretend it didn't happen:
Remembering how to walk,
The memory of my body,
Before the blood comes back again.

The tooth

The pain you feel after pleasure

Is the worst kind of pain there is.

It’s not like you left traces of yourself in my body

And it’s not like you shed your skin or anything -

There is no closure, no love, no warmth in that

Your hand never touched mine

And your bare soul never kissed my bare soul back.

It’s just some stranger’s body opening yours for a moment

Weaken your thoughts just to unleash the horror within

The shield you forgot to control for a moment was thin

It was saving you from the sharp world outside

And now you got bruises all over again.

They say never to come back to the thing that broke you

What if the thing that broke you left marks

And whenever someone sees them you get that cut again.

I feel like I can’t allow that to happen anymore

Like I have to protect myself,

And it has to be sustained,

It has to never be seen

That shame of breaking loose in some stranger’s face

The tears, the heart, that open body,

They can’t leave a trace.

I have to keep them safe

And do not let the sharp tooth in my skin

Bite me down to the heart 

Never again.

Eclipsa

Vin pe înserat la corpul tău, îți dezleg nodul de la stomac și mă ghemuiesc înăuntru. Îmi aduc aminte cum făceam asta înainte. Mai des. Zilele astea vin tot mai rar să mă așez la tine. Brațele mele se ridică spre stele, departe, și uită uneori că au un corp în care să se odihnească. Trebuie să mă apuci și să mă tragi înapoi de unde am ajuns. E foarte întunecat aici. Ai lăsat într-o noapte ușa deschisă și corpul tău s-a deșirat. M-a lăsat să ies în afară. Te-ai desprins de mine și acum nu mai putem fi împreună decât în nopțile cu eclipsă. Acelea. Sunt nopțile în care dorința ta de a trăi și dorința mea de a muri se întalnesc și pot să mai stea într-un corp împreună.

Înserat

Zilele au devenit din ce în ce mai lungi și mai întunecate. Degetele au început să înțepenească în cearșaf, iar ochii au experimentat arta fixatului în perete minute bune fără să clipească. Plutesc prin cameră fără să mă simt și, uneori, mă odihnesc în corpul meu pe înserat. Îl privesc de sus cum a început să se săreze de la lacrimi, cum l-au învelit bine crezând că e de la frig și l-au izolat în camera din spate ca să nu fie deranjat. Oamenii au prea multă grijă de corpul meu zilele astea. Îl îngrijesc să intre în pământ mai mult decât îl îngrijeau când era încă în viață. Mă întreb cât va dura până când își vor da seama că înțepenitul nu e de la frig. Că nu i-e frig în cameră. Că i-e atât de cald că a început să miroasă urât iar, noaptea, când cobor, deschid larg geamurile și las aerul să-l umfle așa cum stă pe patul dezgolit. În timpul zilei se strânge, iar eu noaptea încerc să îl deschid. Dar a devenit tot mai greu. Corpul meu nu își mai dorește să trăiască. S-a făcut tot mai mic. A scăzut în înălțime câțiva centimetri și s-a umflat acolo unde plămânii s-au inundat de apă. De aici de unde stau pielea i-e de găină, culcată pe spate, cu sfârcurile ca doi struguri trecuți de toamnă așezați în mijlocul pieptului. Țuguiați în sus, ca și cum ar fi gata să mă părăsească. Sunt ca doi piloni când îmi ridic capul și privesc pe fereastră.  Înainte e plasa, geamul și o căzătură. Aș vrea să fie așa ușor. Vântul de seară a început să respire în corp ca într-o mănușă încrețită de la prea multă zăpadă. S-a înăsprit tot. A început să nu-i mai fie frică.