Zilele au devenit din ce în ce mai lungi și mai
întunecate. Degetele au început să înțepenească în cearșaf, iar ochii au
experimentat arta fixatului în perete minute bune fără să clipească. Plutesc
prin cameră fără să mă simt și, uneori, mă odihnesc în corpul meu pe înserat.
Îl privesc de sus cum a început să se săreze de la lacrimi, cum l-au învelit
bine crezând că e de la frig și l-au izolat în camera din spate ca să nu fie
deranjat. Oamenii au prea multă grijă de corpul meu zilele astea. Îl îngrijesc
să intre în pământ mai mult decât îl îngrijeau când era încă în viață. Mă
întreb cât va dura până când își vor da seama că înțepenitul nu e de la frig.
Că nu i-e frig în cameră. Că i-e atât de cald că a început să miroasă urât iar,
noaptea, când cobor, deschid larg geamurile și las aerul să-l umfle așa cum stă
pe patul dezgolit. În timpul zilei se strânge, iar eu noaptea încerc să îl
deschid. Dar a devenit tot mai greu. Corpul meu nu își mai dorește să trăiască.
S-a făcut tot mai mic. A scăzut în înălțime câțiva centimetri și s-a umflat
acolo unde plămânii s-au inundat de apă. De aici de unde stau pielea i-e de
găină, culcată pe spate, cu sfârcurile ca doi struguri trecuți de toamnă
așezați în mijlocul pieptului. Țuguiați în sus, ca și cum ar fi gata să mă părăsească. Sunt ca doi piloni când îmi ridic capul și
privesc pe fereastră. Înainte e plasa, geamul și o căzătură. Aș vrea să fie așa
ușor. Vântul de seară a început să respire în corp ca într-o mănușă încrețită
de la prea multă zăpadă. S-a înăsprit tot. A început să nu-i mai fie frică.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu