Iadul

"I believe I have seen hell...
...and it's white.
It's snow-white."

E pe buzele tale reci, lipsite de culoare, care par pudrate in alb, acoperind dinții și mai strălucitori - un număr infinit de pietre netede, ascuțite care mușcă permanent din gingiile înroșite de sânge.

E în fulgii ușori de vanilie din desertul de dimineață; în cei moi ce acoperă pielea frageda a porumbelului ce tremură la fereastră; în cei de zăpadă care-nțeapă irișii înlăcrimați din ochii copilului de iarnă.

E sub unghiile scurte ascunse sub mănușă, care transpiră vara a sânge și a durere strivită pe mușchii rozalii, tineri, neformați în vârful degetelor drepte. E în pielea albă, decolorată de frig; e în părul tău încărunțit de timp; e în făptura-ți albă, obosită, bolnavă de bătrânețe, de răutate, de chin.

E nimicul. Pustiu, neconturat, gol, mort în fericitul soare al tinereții. E infinit, tăcut, singur, același mereu. Este albul.