"Ma cuprindea spaima la gandul gaurilor din casa noastra..."

Cand am intrat in holul intunecat, am pasit in laturi de teama sa nu cad in forma patrata de lumina aruncata de fereastra pe covor, ce mi-a parut, pentru o secunda, sa semene cu o prapastie cu muchii ascutite in care as fi ajuns sa ma tai, chiar si evitand cazatura. Am trecut repede mai departe fara sa ma gandesc la acest lucru si am trantit mai tare decat ar fi trebuit usa de la camera. M-am linistit cand m-am asezat pe pat si ochii mi s-au inchis calm precum doua perdele groase trase peste pupilele marite de frica. Si totusi nu mi-am putut impiedica gandul cum ca era periculos sa las copiii noaptea afara din camere cu toate formele acelea ciudate pe podele. S-ar putea taia sau poate mai rau - ar aluneca si, in doar o fractiune de secunda ar ajunge... jos, sub covoare. In gaurile de sub covoare care nu mi-au trecut niciodata prin minte pana acum. Locuri ascunse in casa noastra, aflate chiar sub noi, de a caror existenta nici nu aveam habar. Locuri reci, albite de lumina, ferite de intuneric in mod nefiresc, asezate in mijloc si privindu-ne crucis prin zabrelele incrucisate. Locuri mici si stramte in care te-ai putea pierde ca pe o coala imaculata de hartie, singur pe o bucata de spatiu invizibila.

Ma cuprindea o teama nefireasca la gandul gaurilor din casa noastra. Nefireasca pentru ca eram constienta ca mi-e teama de o fantasma, nefireasca pentru ca stiam ca ma confrunt cu ceva departe de intelegerea mea. Erau locuri - gauri albe - practic inexistente pe timpul zilei, dar care se cascau noaptea pe podele inghitind in interiorul lor tot ce apucau si digerandu-le pana dimineata, la ivirea zorilor, disparand cu totul.
In acele momente ma invaluia o spaima de nedescris si tremuram in patul meu, fara sa stiu exact de ce.